,,Arhanghelul”, nr. 2 (26) / 2018

      

               A apărut nr. 2 al revistei de cultură și religie rurală ,,Arhanghelul” din Birda. Ajuns în al VII-lea an de apariție neîntruptă, revista oferă pe parcursul a 6 rubrici în 8 pagini articole științifice, poezii, note de jurnal și cronica parohială.

            Editorialul ,,Valori creștine în educație” este iscălit de părintele Marian Ovidiu Sarchiz de la parohia Padina Matei din Episcopia Caransebeșului. Autorul face o pledoarie în favoarea valorilor creștine din educație punctând câteva lucruri fundamentale: cunoașterea dă posibilitatea alegerii, educația creștină nu presupune coerciție, ci libertate și iubire la care se adaugă un element esențial: harul lui Dumnezeu.

            Conf. univ. dr. Mirela Ioana Borchin-Dorcescu încheie studiul ,,In honorem Magistri G. I. Tohăneanu” din rubrica ,,Restituiri”. Anul acesta când se împlinesc 10 ani de la plecarea iubitului Profesor în veșnicie, articolul a reușit să scoată în priveliște noi contribuții asupra vieții și activității sale.

            ,,Documentar”-ul acestui număr semnat de prof. dr. Virginia Ardelean dezvăluie cititorilor câteva din tainele manualului de religie de la sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul celui următor cu aplecare asupra concepției pedagogice a profesorului Petru Barbu.

            În rubrica ,,Semne”, prof. Iosif Marius Circa își încheie nota de călătorie din Austria: ,,Din amintitile unor itinerarii europene (III)” pe urmele lui Eminescu la Viena.

            Din ,,Cronica parohială” aflăm că Dl. Dr. Florin-Corneliu Popovici, cercetător științific, critic și istoric literar a devenit membru în Colegiul de Redacție.

Conferința preoțească de primăvară

           Miercuri, 30 Mai de la orele 9,00 a avut loc la Mănăstirea Timeșeni, conferința preoțească de primăvară la care au luat parte preoții din protopopiatelele: Timișoara, I, Timișoara II, Sânnicolau Mare și Deta.

            Conferința a debutat cu slujba Acatistului Domnului nostru Iisus Hristos oficiată de un sobor de preoți compus din P. C. Părinți Daniel Trăilă (Timișoara-Calea Lugojului), Radu Bogdan (Unitatea militară Brigada 18 Infanterie) și Voinea Ijeconi (Timișoara-Zona Soarelui Sud).

            Prezidiul a fost format din Î. P. S. Ioan, Mitropolitul Banatului, P. On. Păr. Dr. Ionel Popescu, vicar-administrativ, Zaharia Pereș, Cristian Constantin, consilieri eparhiali și Lect. univ. Dr. Daniel Alic.

            Conferința cu tema ,,Anul omagial al unităţii de credinţă şi de neam” a fost susținută de Î. P. S. Ioan. Conferențiarul a apreciat unitatea neamului românesc în evenimentele premergătoare Marii Uniri de la 1 Decemprie 1918. Au fost lămurite câteva probleme: situația internațională și națională, participarea României la Primul Război Mondial și contribuția diasporei românești la făurirea unității naționale.

            În partea a doua a întâlnirii s-au discutat câteva probleme admistrative: constituirea Adunării Eparhiale, a Consiliului Eparhial. Chiriarhul locului a dat la final câteva îndemnuri liturgice și pastorale în Ajunul Postului Sfinților Apostoli.

           

Cugetări și mai târzii. O piedică în calea uitării

       Cu bucurie am primit volumul de față al iscusitului și harnicului prof. Iosif Marius Circa cel care încheie – cred eu – trilogia Cugetării numită de autor ,,târzie”, ,,mai târzie” ,,și mai târzie” toate aceste însemnări atestă trecerea autorului, a locurilor potretizate prin timp. Cugetul, cugetarea trădează ,,capacitatea de a gândi” a profesorul. Ea reprezintă textura sufletească a persoanei care se apleacă asupra foii albe. Un gânditor francez postula chiar un concept: ,,Cugito ergo sum”, în traducere ,,Cuget, deci exist”. Această conștiință a existenței prin cugetare îi dă celui care o exersează calitatea de ,,cel mai iubit dintre pământeni”.

            Autorul este o personalitate a orașului Deta recunoscută și apreciată prin conferirea titlului de Cetățean de Onoare (2015). Profesor, un timp director al Școlii Generale din Ferendia, al Căminului Cultural de aici, jurnalist, redactor-șef adjunct al revistei ,,Vatra satului” și membru de marcă al Asociației Publiciștilor Presei Rurale din Banat. ,,Orașul Deta este însă cel care m-a consacrat în ale dăscăliei. Aici m-am dedicat până la urmă disciplinei pe care am îndrăgit-o, limba și literatura română, funcționând neîntrerupt până în anul 2004, când am ieșit la pensie. Am mai suplinit periodic, fiind într-o continuă legătură cu catedra și mai ales cu școlarii de care nu m-am despărțit niciodată. M-am condus mereu după principiul sănătos: Copiii n-au nevoie de morală, ci de modele, și rezultatele au fost pe măsură[1].

            Volumul care acum a văzut lumina tiparului, Cugetări și mai târzii. Eseuri, evocări, discursuri, Editura Hoffman, 2018, 201 p. propune pe parscursul a două capitole: I (Evocări, eseuri, relatări) și II. (discursuri, intervenții și cuvântări ocazionale) o descindere culturală întărită de câteva fotografii care întregesc în chip fericit textul.

            Cartea este prefațată de către profesorul și muzeograful Ioan Traia care îi îmbie pe cititori la lectură: ,,Esența scrierilor domnului Circa este pătrunsă de grijile permanente ce ne copleșesc astăzi de a ne fi îndepărtat prea brusc și prea fără noimă de sufletul satului tradițional, de valorile românești și de a ne fi înscris într-un periplu cultural nesănătos ce încearcă să înlocuiască valorile noastre culturale cu altele străine și relativ îndoielnice”[2].

            În ,,Argument”-ul autorul insistă asupra construcției materialelor, fiecare în prima lui formă a fost un articol de revistă care a fost publicat sub mantia unui citat. De altfel pe parcursul oricărui articol al profesorului Circa găsim citate din cei mari: Eminescu, Blaga, Noica, Tohăneanu ș. a care nu doar că însoțesc textul, ci îi dau putere artistică. ,,Aleg cu grijă citatele care prefațează sau sunt încorporate în textura tematică a eseurilor sau a evocărilor așternute pe albul imaculat al filei. (…). Sunt conștient că citatele, bucăți vii din sufletul unui autor de referință, desprinse direct din opera pe care am îmbrățișat-o și care mi s-a dăruit în nemurirea ei sau preluate din alte surse, constituie esențe ale experiențelor unor autori care au acumulat în mintea lor o adâncă cunoaștere a meandrelor vieții și o dreaptă judecată a valorilor, iar eu, ca modest, dar sincer cugetător, le împrumut ca pe o cămașă protectoare ce mi se potrivește de minune[3].

            Primul capitol grupează mai multe articole dedicate Ferendiei, Detei, credinței ortodoxe, patriei, revistei de cultură și religie rurală ,,Arhanghelul” din Birda unde dl. prof. Iosif Marius Circa este un valoros și consecvent colaborator.

            La Ferendia, primăvara culturală și-a revărsat cu dărnicie dulcea mireasmă peste sat” este o cronică unui eveniment consumat pe 23 mai 2015: aniversarea a 10 ani de apariție neîntreruptă a revistei locale ,,Vatra satului” și lansarea a două volume: o plachetă de poezii a jurnalistului Marcel Sămânță și volumul Cugetări mai târzii ale autorului de astăzi. Lansarea s-a bucurat de prezența unor personalități ale vieții administrative și culturale bănățene: dl. Petre Roman, primarul orașului Deta, universitarul Ioan Viorel Boldureanu, Ioan David, directorul Bibliotecii Academiei Române, filiala Timișoara, Doru Sinaci, directorul Bibliotecii Județene Arad.

            Un eveniment fără doar și poate care ne-a mai rămas este ,,Ruga satului – un praznic al bisericii străbune”. Ruga reprezintă prăznuirea hramului, protectorul bisericii și a satului. În textul articolul, autorul militează pentru comorile spirituale ale neamului. Negarea tradițiilor este echivalentă cu uitarea obârșiei cu urmări cin cele mai nefaste: ,,…fără o temelie tradițională, omul devine un ins fără rădăcini, fără identitate, fără comunitate, o ființă tot mai însingurată”[4].

            Din trecutul nu foarte îndepărtat prof. Circa ne reamintește de un tren care a avut un parfum deosebit: ,,Trenul ˂˂Marinică>> în conștiința navetiștilor din Ferendia”. De astă dată remarcăm temeinica documentare din lucrări de specialitate feroviară, din mărturiile unor ceferiști, navetiști, jurnalul-manuscris al autorului. Până la tratarea subiectului, prof. Iosif Marius Circa face un istoric al căiilor ferate europene, extinderea acestora. Banatul a acut privilegiul ca din 1856 să dețină prima linie ferată care lega Oravița de Baziaș pe o distanță de 62, 5 km. realizată la 26 de ani de la prima linie ferată în Anglia (1830). Din 1898 Ferendia a fost legată la linia ferată care unea Jamu Mare de Gătaia care a fost exploatată până la 19 martie 2015 când ultimul tren a străbătut acest traseu. Ferengienii și-au adus aportul la construirea acesteia: ,,Bătrânii din Ferendia, preluând de la înaintași, își amintesc și azi că în perioada construcției, grupul de ingineri specialiști erau cazați în casa unde va sta mai târziu familia viitorului primar Corgea. Aceasta avea să fie, astfel, și prima casă podită din sat. Tot de atunci se știe că și cei înstăriți de aici nu erau încântați de trecerea trenului pe pământurile lor și au reușit să împingă linia la 2 km. de marginea așezării”[5]. A existat în acel tip chiar și o teamă față de tren a unei lumi tradiționale cu structură patriarhală, așa cum sesizăm din poezia lui George Gârda de la început de veac XX: ,, Uicie, Ioanie, Izîmbanu!/ Mă, trăzni-l-ar Dumniedzău!/ Aşa joavină-nfierată/ N-am vădzut dă când mi-s ieu” (Izâmbanu).

            Trenul ,,Marinică” a fost introdus pe ,,la finele anilor ʼ60 și a încetat să mai circule la începutul anilor ʼ90, odată cu distrugerea a tot ceea ce însemna economie în Banat. [...] În perioada în care a fost tractat cu locomotive cu abur, până prin 1970-1974, el circula doar pe teaseul Timișoara – Buziaș - Gătaia – Reșița și invers (232 de km.) fiind tras, de multe ori de locomotiva 324569, construită la Budapesta în 1916 și casată în 1976”[6]. Pe această linie navetau – după mărturi autorului, el însuși navetist timp de un an – vopsitori, lăcătuși construcții metalice, sudori, macaragii, electricieni, economiști, profesori și elevi de la școlile din Bocșa și Reșița. Autorul preia și măruriile celor care au făcut această navetă cu peripeția ei: Nelu Ignat, Cornel Dragoș și alții.

            Comparația este procedeul prin care prof. Iosif Marius Circa aduce evocarea în prezent. Astfel că dacă în 1878 se construiau 100 km de cale ferată în mai puțin de 10 luni, astăzi această performață nu a putut fi atinsă nici cu finanțare europeană. Trenul, încet, încet va fi văzut în muzee de profil, ori închipuit din oprerele literare: D-l Goe, Răscoala, La Medeleni sau Viața pe un peron.

            Școala din Ferendia în bătrâna sa clădire avea un dulap vechi de culoare verde cu o ușă, care adăpostea arhiva. De la această realitate materială s-a născut articolul: ,,Ușa - ˂˂document>> de la școala din satul Ferendia”. Ușa reprezintă locul de trecere. În Creștinism, Hristos Mântuitorul spune despre Sine: ,,Eu sunt ușa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui” (Ioan 10,9).. Tot de o mântuire cu sensul restrâns de cunoaștere e vorba de ușa școlii din Ferendia unde au fost notați dascălii ei începând cu Maxim Mihai din Lighet și culminând cu prof. Ioan Țirca cel din urmă director al școlii (1983-2001).

            Până la trecerea învățământului confesional în tutela statului erau două școli: maghiară, de stat, și românească care era susținută de Biserică.

            Printr-un articol ,,Belșug de cultură în orașul Deta”, autorul punctează contribuția orașului la Spectacolul – Concurs ,,Lada cu Zestre”, echipele de dansuri care participă la evenimente locale: Rugă, Ziua Recoltei, Fărșang, Festivalul etniilor, Ziua Națională a României, Ziua Eroilor ș. a.. ,,Aceste demersuri de destindere și de culturalizare sunt susținute de d-l primar, Petru Roman și din toți consilierii. Edilii le asigură condiții de pregătire (spații, transport, susținere), iar anul acesta au fost cumpărate 14 perechi de costume populare”[7]. La toate acestea se adaugă: Muzeul, Biblioteca Orășenească și Liceul.

            O permanentă preocupare publicistică a reprezentat-o Biserica în devenirea ei. Nu de puține ori, prof. Iosif Marius Circa a realizat interviuri cu clerici, a prezentat momente deosebite din viața bisericească. De astă dată în ,,Să ne cunoaștem strămoșeasca noastră religie”. Cronologic autorul amintește de propovăduirea Sfântul Apostol Andrei pe pământ românesc, mitropoliții făuritori de limbă românească: Varlaam, Antim Ivireanul, Simion Ștefan, mănăstiri, prezentarea mitropoliților primați și a patriarhilor, organizarea canonică și administrativă a Bisericii Ortodoxe cu privire specială asupra Ortodoxiei românești. O aplecare asupra Mitropoliei Banatului, a Protopopiatului Deta.

            În 2 părți ,,Ei și-au iubit țara, limba și neamul” cuprinde contribuțiile remarcabile ale poeților George Coșbuc și Vasile Alecsandri la păstrarea ființei naționale, dacă primul rămâne poetul satului românesc, cel din urmă este cântărețul Unirii: ,,Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frăției/ Pe pământul României”. Cu acest prilej, autorul citează nu doar din operele celor doi poeți, ci și din lucrări științifice cum este Istoria literaturii române.

            Capitolul se încheie cu alte câteva materiale care tratează: amintiri din copilărie: ,,Din amintirile unui colonist de la Gătaia (VIII)”, jurnal de călătorie: ,,Din amintirile unor itinerarii eueopene”; ,,Martor la un spectacol aviatic de vis”; ,,Traversând Europa prin inima munților” și file de istorie orală: ,,Mărturisirile unui ferendian care a trăit la castelul de vale”.

            Capitolul al doilea al volumului conține: discursuri ținute de prof. Iosif Marius Circa la primirea titlului de Cetățean de Onoare, cu prilejul prohodirii prog. Georg Koning și la decernarea titlului de Cetățean post-mortem al acestuia, cu prilejul plecării și instalării preoților la Ferendia. Toate aceste discursuri nu fac altceva decât să scoată în priveliște faptul că distinsul nostru profesor-autor este mereu în mijlocul evenimentelor din viața așezărilor: Deta și Ferendia. Dacă mi se îngăduie remarca – nu gratuită – avem de a face cu un nobil al rostirii românești de astăzi.

            Toate materialele cuprinse în această carte și doar ele prin realizarea textului, puterea argumentelor, solida documentare, frumusețea exprimării și eleganța stilului dau trăinicie scrisului. Bucăți din această carte precum și din celelate două au fost folosite la întocmirea monografiilor: Colonia Gătaia (2011), Gătaia și Ferendia (2018). Dincolo de a aparține Detei, profesorul Iosif Marius Circa este condeierul care asemenea cronicarilor din vechime reușește să pună în valoare ceea ce ne individualizează ca neam: limba, credința ortodoxă, tradițiile fiind în linia descentenței costiniene: ,, Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoț lumii la védére felul neamului...”.

            Ne rămâne în puterea noastră să păstrăm aceste cuvinte, trăiri și simțiri ale profesorului Circa acum la Centenarul Unirii prețuind cartea acum apărută ca pe o comoară având chiar și poruncă expresă în acest sens: ,,Să nu ucidem cuvintele în care predesorii noștri și-au rostit aleanul” (G. I. Tohăneanu).

            Cu acest fericit prilej îl felicit pe autor și îi doresc putere de muncă neîmpuținată pentru izvodirea de noi și noi contribuții publicistice, iar paginile revistei ,,Arhanghelul” îi rămân mereu deschise pentru a ne bucura de cele scrise pentru creșterea sufletească și cea românească.

            La mulți ani!

           

---

[1] Ioan Traia, Ferendia. Satul de pe șapte coline, Editura Eurostampa, Timișoara, 2018, p. 265.

[2] Ioan Traia, ,,Cuvânt înainte” la vol. Cugetări și mai târzii. Eseuri, evocări, discursuri, Editura Hoffman, 2018, p. 7. (Se va prescurta în continuare Cugetări și mai târzii…).

[3] Iosif Marius Circa, Cugetări și mai târzii, p. 10.

[4] Iosif Marius Circa, op. cit., p. 52.

[5] Ibidem, p. 61.

[6] Ibid.

[7] Ibid., p. 43.   

Lansare de carte la Deta

               Vineri, 25 Mai la Căminul Cultural din Deta a avut loc lansarea volumului Cugetări și mai târzii. Iscălit de profesorul Iosif Marius Circa, Cetățean de Onoare al Orașului Deta și redactor-șef adjunct al revistei ,,Vatra satului” din Ferendia, volumul cuprinde: evocări, eseuri, relatări, discursuri, intervenții și cuvântări ocazionale.

            Cu acest prilej a fost prezent un numeros public format din profesori, elevi de ieri și astăzi, familia profesorului-autor, prieteni și vecini ai autorului. Biserica a fost reprezentată de P. On. Părinte Ioan Prisăcean, protopopul Detei,  P. C. Părinți Ioan Ciprian Blagoe (Deta), Dragan Giorgiev (Voiteg), Dan Tiberiu Gherasim (Ferendia) și Valentin Bugariu (Birda), iar Administrația Locală de dl. Petru Roman, primarul orașului Deta.

            Moderatorul întâlnirii a fost preotul Valentin Bugariu care a prezentat cartea și pe autorul ei. Volumul apărut în condiții grafice deosebite se recomandă prin conținut tuturor iubitorilor de limbă, credință și tradiții românești. În concluzie vorbitorul a accentuat faptul că toate subiectele abordate în cele două părți ale cărții prin concept, puterea argumentelor, solida documentare, frumusețea exprimării și eleganța stilului care dau trăinicie scriiturii și îl recomandă pe autor în cultura bănățeană de astăzi.

            Pe marginea cărții au mai luat cuvântul dl. Primar Petru Roman care l-a felicitat pe autor pentru reușita publicistică folosindu-se în intervenție de două expresii uzitate în carte: ,,Ferendia, satul nunții mele” și ,,Deta, orașul inimii mele”. În încheiere a punctat faptul că profesorul Circa rămâne un model pentru contemporani.

            Părintele Dragan Giorgiev a recomandat ,,Cugetările” Profesorului Iosif Marius Circa tuturor care își propun să învețe din experiența de viață a autorului. A precizat la final faptul că aceste cugetări sunt trăiri din vatra bisericească a Ferendiei, păstorită vreme de 7 ani de Sfinția Sa. Noul paroh, Dan Tiberiu Gherasim l-a invitat pe autor la continuarea acestor trăiri sub cupola lăcașului de cult.

           

           Autorul, pe parcursul a trei momente a vorbit despre: însemnătatea consemnărilor unor fapte într-un Jurnal, despre apariția celor 3 volume în deplina maturitate și a mulțumit tuturor participanților pentru prezența la această lansare.  

Contribuţia împăratului Constantin cel Mare la dezvoltarea literaturii creştine

                Figura Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena a rămas în literatura credinţei ca mijlocitori ai libertăţii şi apoi ai progresului Bisericii Creştine într-o epoca a contrastelor de la lumea veche antică la civilizaţia şi cultura europeană. Prin Constantin cel Mare avem din veacul al IV-lea: libertate religioasă, încurajarea dezvoltării literaturii şi vieţuirii religioase, de acum datează scrierile părinţilor bisericeşti: Lactantiu, Osios (Hosios) de Cordoba şi Eusebiu al Cezareeii Palestinei, ale Sfântului Atanasie cel Mare (indirect!), a monahismului răsăritean prin faptele de nevoinţă a Sfântului Antonie cel Mare, ridicarea şi cizelarea unei arte ecleziale la Roma, Palestina, Constantinopol şi Trier, încurajarea cristalizării învăţăturii de credinţă prin sinoade (concilii) fie particulare, fie ecumenice la Roma, Arles şi Niceea, precum şi ctitoria unui nou oraş creştin, Constantinopolul. În ceea ce o priveşte pe Elena amintim donarea propriei case de la Trier pentru a deveni biserică creştină, pelerinajul la locurile sfinte precum şi aflarea crucii şi a cuielor Răstignirii Mântuitorului.

            În spatele tuturor realizărilor a stat credinţa personală. Religia lui Constantin caracterizată de sincretism. Adică de o îmbinare laolaltă a elementelor păgâne cu cele creştine. Încă de pe vremea edictului de la Milano (313), prin care Constantin, împreună cu Licinius, a instituit pacea religioasă, pe arcul triumfal înălţat de el la Roma în 315 se vorbeşte de o ,,divinitate”. Conceptul de divinitas apare astfel încât să nu deranjeze niciuna dintre religii; din acest motiv el prezintă avantajele neîndoielnice într-un imperiu care dintotdeauna a inclus printre prerogativele sale şi pe cel de a se ocupa de religie, întrucât aceasta constituia o instituţie importantă a societăţii. Trecerea lui Constantin de la acest henotism la creştinism se face treptat şi se încheie în esenţă cu sinodul ecumenic de la Niceea (325), care condamnă arianismul; apoi în pragul morţii, împăratul a fost botezat (aşa cum se obişnuia în acea vreme) de un episcop filoarian, Eusebiu de Nicomidia.

            Constantin va elabora ceea ce de regulă se defineşte a fi ,,teologia triumfului”, adică acea communis opinio susţinută de literaţii de la curte sau apropiaţii lui, precum Lactanţiu şi Eusebiu, că victoria sa definitivă asupra lui Maxenţiu la Podul Milvius era datorită graţiei şi protecţiei ,,divinităţii”, pe care el, le meritase. Pe arcul triumfal pe care l-a înălţat la Roma în 315 a pus să se graveze că el acţionase ,,sub impulsul divinităţii”[5].

            Aşadar primii doi dintre literaţii vremii susţinuţi de Constantin erau Lactanţiu şi Eusebiu de Cezareea Palestinei. Primul fugar din faţa persecuţiei lui Diocleţian din Răsărit la curtea imperială de la Augusta Trevorium (Trier, Germania), al doilea cunoscut de împărat cu prilejul Sinodului Ecumenic de la Niceea.

            Cu Lactantius se încheie în Apusul creştin perioada apologeticii creştine. La el, apologetica devine un instrument de apărare împotriva păgânilor, mai stilizată însă decât la antecesorii săi.

            Scriitorul creştin Lactantius s-a născut în Africa în jurul anului 250, într-o familie păgână. A fost convertit la maturitate şi a plecat la Nicomidia în Bitinia, reşedinţa împăratului Diocleţian, care i-a încredinţat între 290-300 o catedră de retorică, pe care însă o deţinuse din Africa. Lipsindu-i discipolii de limbă latină, izbucnind şi persecuţia împotriva creştinilor către 314-315 la chemarea lui Constantin părăseşte Nicomidia pentru Trier unde la scurt timp devine profesor a lui Crispus, fiul împăratului şi unde reuşeşte să-şi încheie operele literare. Se pare că tot aici moare în jurul anului 325.

            Ieronim ne informează că Cae(ci)lius Firmianus Lactantius a fost discipolul retorului Arnobius de Sica Veneria (oraş aflat la circa 150 de km sud-vest de Cartagina[6].

            După ce a studiat literele şi filosofia a călcat pe urmele maestrului devenind profesor de retorică, prababil la Cartagina. Prin anii 390 şi 300 solicitat de Diocleţian este numit profesor de retorică la Nicomidia. Într-o lume dominată de cultura şi limba greacă, majoritatea studenţilor nicomidieni de retorică latină trebuie să fi fost demnitari şi funcţionari ai curţii imperiale. De altfel, Ieronim consideră că tocmai această lipsă de studenţi de limbă latină l-ar fi determinat pe retor să scrie mai mult[7].

            Fericitul Ieronim, în De viris illustribus, îi atribuie lui Lactanţiu 12 titluri, în această ordine: Symposion, Hodoeporicum, Grammaticus, De ira Dei, De persecutione (alias De mortibus persecutorum), Epistula ad Probum (4 cărţi), Epistula ad Seuerum (2 cărţi), Epistula ad Demetrianum (2 cărţi) şi De oficio Dei. În afară de acestea, cercetătorii moderni revendică paternitatea lactanţiană a poemului ,,cripto-creştin” De ave Phoenice, precum şi a unui fragment dintr-o scriere intitulată De mortibus animi[8].

            Scrierile timpurii ale apologetului latin s-au pierdut. Nu se ştie ce vor fi conţinut Symposion sau Grammaticus, dintre scrierile de dinainte de convertirea la creştinism. Despre Hodoeporicum ştim însă că este un poem în hexametri, în care autorul îşi descrie propria călătorie dinspre Africa spre Nicomidia.

            De opificio Dei (în jurul anul 304) în douăzeci de capitole dedicate lui Demetrianus, este o pregătire a operei fundamentale Divinae Institutiones, şi tratează despre constituţia lumii create, în special a omului, superior celorlalte creaturi. Prin aceasta, autorul vrea să demonstreze existenţa unui Dumnezeu perfect, providenţial şi raţional. Se precizează o seamă de elemente de antropologie creştină pusă în antiteză cu antropologia filosofică necreştină[9].

            Opera capitală a lui Lactantius este Instituţiile divine. Cartea a fost scrisă după 304 şi înainte de edictul de la Milano, din 313. Prin acest volum, autorul vrea să demonstreze valoarea religiei creştine ca religie a desăvârşirii şi a mântuirii şi să răspundă nu vulgului, ci la cele formulate de magistraţii şi intelectualii păgâni, cum că religia creştină ar fi crudă şi dăunătoare[10]. Sursele utilizate în alcătuirea cărţii sunt, în proporţie covârşitoare, autori clasici de limba latină: Cicero, Vergilius, Lucretius sau Seneca. Foloseşte, de asemenea, unele pasaje biblice – pe care le cunoaşte prin intermediul lucrării Sfântului Ciprian, Ad Quirinium. Dintre autorii creştini, pare să-i  cunoască doar pe unii scriitori bisericeşti de limbă latină: Minucius Felix, Tertulian şi Ciprian[11]. Ca şi dascălul său Arnobiu, şi Lactanţiu a împărţit opera sa capitală în şapte cărţi[12].

            Scriitorul creştin Lactanţiu, care a trăit în jumătatea a doua a secolului III şi în primele decade ale secolului IV, e un gânditor cult, suplu, inteligent, fără o originalitate excepţională în cugetare, dar având un larg orizont şi o putere considerabilă de sinteză. Opera sa: Divinae Instutiones, e un impresionant repertoriu al culturii umane. Propunându-şi să demonstreze valoarea şi frumuseţea netrecătoare ale religiei creştine, Lactanţiu arată în prealabil care au fost credinţele, practicile, aspiraţiile şi ideile lumii precreştine, îndeosebi ale lumii din aria mediteraneeană[13].

            Concomitent cu retorica, Lactanţiu începe şi cercetările filologice. Între timp finalizează opusul Institutionum divinarum adversus gentes libri VII, prescurtat Divinae Institutiones, căruia îi adaugă şi un rezumat intitulat Epitome divinarum institutionum[14].

            Cartea I cuprinde un rezumat al unei probleme spinoase pentru apologetica creştină a primelor veacuri şi anume raportul credinţei creştine cu gândirea, credinţa şi filosofia păgână. Toate aceste cugetări sunt reunite sub titlul Despre falsa religie.

            De la început Lactanţiu îşi sprijină argumentaţia pe literatura vremii însă aminteşte şi de activitatea profeţilor Vechiului Testament care fac cunoscut un singur Dumnezeu, despre unul singur vorbesc ei, cei plini de duhul unicului Dumnezeu, au vestit dinainte, deopotrivă şi într-un singur glas, cele viitoare[15].

            În dezvoltarea argumentaţiei, Lactanţiu se foloseşte de revelaţia divină ca unic mijloc de descoperire a lucrării lui Dumnezeu în lume. În al doilea rând invocă raţiunea, ca dar al sufletului prin care putem înţelege acţiunea lui Dumnezeu. În descoperirea religiei creştine, alături de autori păgâni ca Ovidiu, autorul foloseşte şi mărturia scriitorilor bisericeşti, Minucius Felix.

            Contrar creştinilor stă filosofia şi religia păgână. Lactanţiu scoate în privelişte faptul că: ,,Mulţi dedându-se statornic unor superstiţii deşarte, stăruie împotriva adevărului limpede, şi nici nu aduc religiilor pe care le-au însuşit strâmb atât bine, cât rău lor înşişi. Deşi le este deschisă calea cea dreaptă, ei urmează devieri întortochiate, părăsesc drumul neted, ca să se prăvălească în prăpastie, renunţă la lumină, ca să zacă orbi şi lipsiţi de puteri în întuneric”[16].

                Aşa cum afirma un patrolog român, în ideea despre Dumnezeu, Lactanţiu pleacă de la conceptul unicităţii fiinţei divine: Astfel, vorbind despre Dumnezeu, Cel Unic, în sistemul teologic al lui Lactanţiu totul este dependent de ideea Unicităţii divinităţii. Lactanţiu vorbeşte şi despre alte atribute ale lui Dumnezeu: atotputernicia, nenaşterea, veşnicia, transcendenţa, perfect, incoruptibil, nepătimitor, nesupus la nimic şi la nicio putere, impasbil, imuabil, preafericit[17].

                Acelaşi caracter catehetic-dogmatic străbate în toate cărţile lui Lactanţiu. În cea de-a doua carte, apologetul latin expune originea greşelii. Despre darul cel mare, al sufletului dăruit de Dumnezeu omului pentru a fi mai explicit spune: Ce măreţii pot avea reprezentările, când ele există sau nu, după puterile bietului om? De aceea, în Horaţiu, Priap spune: ,,Odinioară eram trunchi de smochin, lemn obişnuit, dar un meseriaş, neştiind oare să facă din mine un scaun ori un Priap, a ales în final să fie zeu. De atunci sunt zeu, înfricoşând teribil hoţii şi păsările”[18]. Legătura omului cu Dumnezeu este întărită de construcţia bipedă a omului care leagă pământul cu cerul: Dumnezeu a vrut ca noi să privim spre cer în mod negreşit, dar nu în zadar. Şi păsările, iar dintre cele fără grai aproape toate văd cerul; nouă însă ne-a fost dat să privim cerul încordaţi şi în aşteptare, ca acolo să căutăm credinţa şi să-l contemplăm pe Dumnezeu, al cărui sălaş este cerul, cu sufletul, pentru că nu vom putea cu privirea. Lucrul acesta nu i se va întâmpla niciodată celui ce venerează arama ori piatra, întru totul pământeşti[19].

                O interesantă comparaţie o face autorul latin între Orient şi Occident. Orientul este alături de Dumnezeu, pentru că doar el este izvorul luminii, luminătorul lucrurilor, el ne face să ne trezim la viaţă veşnică; Occidentul însă se alătură acelei gândiri tulburi, greşite, pentru că ascunde lumina, face întotdeauna să pătrundă bezna, îi duce pe oameni la moarte şi să piară în păcat[20].

            Următoarea carte, ce-a de-a treia aprofundează tema falsei înţelepciuni. Autorul vorbeşte şi de morală care cizelează şi ordonează viaţa. Tema este una favorită, autorul trece în rezumat concepţiile filosofice ale timpului. Critica făcută doctrinelor este inegală şi ca valoare şi ca întindere. În unele sisteme el vede sigur eroarea fundamentală şi o combate cu argumente serioase, valabile şi azi. E cazul epicureismului, al incoerenţelor doctrinei nemuririi şi al naturismului ateist. Alteori autorul nostru e superficial sau dispus mai mult să pamfleteze decât să discute serios. E cazul cu critica lui Socrate şi mai ales a lui Platon, în opera căruia putea găsi mai multe şi mai substanţiale puncte de contact cu adevărul creştin decât acelea pe care le relevă. Deşi ştia bine greceşte, se pare că Lactanţiu n-a mers decât rar la originalele autorilor eleni, preferând să consulte manualele, mai comode, care circulau pe vremea lui, sau, mai ales, să se informeze din autorii latini ca Cicero, Lucreţiu şi Seneca, vulgarizatori aşa de preţioşi ai gândirii greceşti printre romani[21].

            După reflecţiile asupra filosofiei păgâne urmează gândurile despre adevărata religie, iarăşi în comparaţie cu cultul zeilor: Venerările zeilor nici ele nu pot fi reale, aşa cum, atunci când o femeie are mai mulţi bărbaţi, aceasta nu se poate numi căsătorie, femeia respectivă fiind o curtezană, o prostituată; cui îi lipseşte cinstea, curăţenia, credinţa, îi va lipsi categoric virtutea. La fel şi cu religia zeilor: este fără ruşine, incestuoasă, în slujba mai multora, fiind lipsită de credinţă, pentru că cinstea aceea instabilă, incertă nu are un început, o origine[22].

            Dreptatea este tema cele-i de-a cincea cărţii. Autorul creştin regăseşte în adorarea unui singur Dumnezeu sursa de pace, linişte şi echilibru în lume. Lipsa acestei adorări crează în schimb războaie şi conflicte în lume. Dacă Dumnezeu ar fi unicul venerat, nu ar exista dezbinări şi războaie, oamenii ştiind că ei sunt fiii unui singur Dumnezeu, uniţi prin legătura sacră şi inviolabilă a unei înrudiri divine, nu ar exista curse din moment ce s-ar şti ce pedepse rezervă ucigaşilor de vieţi Dumnezeu, care cunoaşte crimele tăinuite şi chiar gândurile, nu ar mai fi înşelăciuni şi jafuri, oamenii învăţând de la Dumnezeu care îi sfătuieşte să se mulţumească cu bunul lor modest, să preţuiască mai mult cele tainice şi veşnice decât pe cele rezistente şi trecătoare, nu ar mai exista adultere, desfrânări, femei prostituate, pentru că ar şti oricine că tot ceea ce este dorinţă, cu excepţia acelei procreării, este condamnat de Dumnezeu, nicio nevoinţă nu ar constrânge vreo femeie să-şi pângărească trupul ca să-şi obţină la modul cel mai ruşinos hrana, bărbaţii şi-ar înfrâna şi ei poftele, iar dărnicia în credinţă şi cu religiozitate a celor avuţi ar veni în sprijinul celor nevoiaşi. Nu ar exista deci, aşa cum am spus, toate relele acestea pe pământ, dacă toţi ar fi uniţi în legea lui Dumnezeu, dacă toţi ar proceda aşa cum face acest unic popor al lui Dumnezeu. Ce fericiţi am fi şi ce stare prosperă a umanităţii, dacă pe tot pământul s-ar statornici bunătatea, evlavia, pacea, nevinovăţia, echitatea, cumpătarea, credinţa[23]!

            Lactanţiu e cel dintâi scriitor patristic latin care elaborează o magistrală filosofie a religiei. Religia nu e, după el, o simplă succesiune de acte rituale, ca în păgânism, ci o formidabilă putere de lumină, iubire şi curăţenie care transformă omul şi lumea până la desăvârşire. Această putere constă din contopirea ideală a înţelepciunii, adică a întregii ştiinţe şi experienţe revărsate de Dumnezeu în lume, cu adorarea divinităţii[24].

            O altă lucrare este De mortibus persecutorum (Despre moartea persecutorilor). Importanţa acestei cărţii este una mare, ea oferă date despre anii Marii Persecuţii iniţiată de Diocleţian şi Galeriu, fiind principalul document de limbă latină al acestei perioade. Mai mult autorul redă unica variantă în limba latină a ,,edictului de la Milano” din 313[25].

            În lucrare, autorul face o incursiune în istoria creştinismului primar scoţând în relief figura împăratului Constantin cel Mare. Descrie cu lux de amânunte persecuţia creştinilor iniţiată Galeriu. ,,Ce să-ţi mai spun de amfiteatru şi distracţiile sale? Avea urşi… Acestora le erau aruncaţi oameni [vii], pentru a nu fi mâncaţi [dintr-o dată], ci mestecaţi pe îndelete: în timp ce mădularele oamenilor dispăreau, el râdea foarte vesel şi nu cina niciodată fără [să vadă] sânge omenesc. Focul a ajuns pedeapsă pentru cei care nu ocupau vreo demnitate publică. La început, această tortură o prevăzuse împotriva creştinilor, dând legi în acest sens, după torturi, cei condamnaţi să fie arşi pe îndelete. După aceştia erau legaţi, li se punea mai întâi sub picioare un foc scăzut până când, zbârcindu-se din cauza focului, pielea tălpilor cădea de pe oase. Mai apoi, torţe aprinse, şi ulterior, sinse li se puneau la fiecare mădular, aşa încât nicio parte a corpului să nu rămână neatinsă. Iar între timp faţa le era scufundată în apă rece şi gura umezită cu apă, ca să nu-şi dea duhul [prea] repede, uscându-li-se gâtlejul de sete; în cele din urmă survenea moartea, după ce timp de câteva zile, toată pielea fiindu-le arsă, para focului ajungea la organele interne. Apoi, după ce era ridicat un rug, se dădea foc trupurilor până atunci arse. Oasele strânse şi fărâmiţate până la pulbere erau aruncate în fluvii şi mare”[26].

Cartea De ira Dei (Despre mânia lui Dumnezeu) continuă efortul publicistic, de astă dată scopul principal fiind atenţionarea cititorilor şi a creştinilor în general, cu privire la Dumnezeu care pedepseşte cu dreptate păcatele credincioşilor. Autorul reuşeşte să înlăture credinţa unei fiinţe divine exilate din lume care nu este preocupată de bunul mers al lumii. Termenul tehnic al implicării lui Dumnezeu în lume poartă numele de providenţă, adică de purtare de grijă asupra făpturilor create prin actul mântuirii, sfinţirii şi judecării lumii.

            Cât de fericit mai poate fi Dumnezeu din moment ce lâncezeşte în permanenţă în apatie şi imobilitate, surd la rugăminţi, orb faţă de ce-i care-l cinstesc? Ce este mai demn, mai propriu lui Dumnezeu decât providenţa? Iar dacă nu-i pasă de nimic, nu se preocupă să prevadă, şi-a pierdut orice specific divin[27].

            O ultimă lucrare a lui Lactanţiu la care ne-am oprit în demersul nostru este De ave phoenice. Originea unei astfel de lucrări se regăseşte în literatura apocaliptică (III Baruh, 6, 13), Iov (29, 18), în gândirea egipteană. Teologia egipteană reţine figura zeului autoprodus Benu, reprezentat adesea ca bâtlan. Apariţia acestuia în mediul acvatic este echivalent începutului facerii lumii. Şi el şi fenixul erau fii Soarelui, potrivit legendei şi Cărţii egipteana a morţilor: ,,Eu sunt Benu, cel ce provine din Dumnezeu. Eu sunt mărturia a cărei încarnare este însuşi trupul meu. Cine e prin urmare acesta? Este Osiris, Benu (Fenixul)”[28]. Dar cea mai reuşită reprezentare a Phoenixului o datorăm mitologiei greceşti în care este definită a fi o pasăre alegorică, ce se poate autoincendia periodic renăscând din propria cenuşă, dotată cu o proverbială longetivitate de la 500 la 92.200 de ani în funcţie de variantă[29]. Exemplificarea completă a atitudinii creştine faţă de Phoenix este cuprinsă în acest poem elegiac de 170 de versuri, atribuit lui Lactanţiu. Iată legenda: ,,În grădina paradisiacă din Extremul Răsărit locuieşte pasărea heliotropă, satelitul soarelui Phoebus, ce se hrăneşte cu apa vieţii care curge ca un veşnic botez din izvorul vivum: ea este marea preoteasă a dumbrăvilor sacre, unică stăpână pe tainele lui Phoebus, cu viers fermecat. După un mileniu de viaţă porneşte spre Siria şi Fenicia – ţară cu numele dat de vârstnica zburătoare – şi, în vârful unui palmier, numit ,,phoinix” de greci tot în cinstea ei, îşi construieşte din sucuri şi parfumuri un cuib în care, după ce-şi recomandă sufletul, se aprinde şi moare ca să trăiască. Reînviată din propria-i cenuşă zboară cu rămăşiţele părintelui în Egipt, escortată de nenumăraţi oameni şi cete păsăreşti (in coetum), până când ea dispare în curatele brize ale Eterului (,,puri pervenit ad aetheris auras”): O pasăre, cu soartă şi sfârşit fericit, pentru care Dumnezeu a hotărât să se nască din sine însăşi. Că o femeie (după sex) sau bărbat, sau niciuna nici altul, ferice de aceea care nu cultivă legăturile Venerei. Pentru Phoenix, Venus a murit. Singura ei plăcere stă în moarte. Ea doreşte dinainte să moară, pentru a se putea naşte. Ea îşi este urmaş, tată, moştenitor, doică, ea îşi are tot timpul pupilă”[30].

            În doctrină la capitolul cunoaşterii lui Dumnezeu, Lactanţiu admite o cunoaştere naturală. Dumnezeu e Unul fiindcă e perfect, dar El nu suferă de singurătate, pentru că are pe îngeri, care-L slujesc. Dumnezeu a creat lumea din nimic. Învăţătura despre Logos e neclară; El este cuvântul lui Dumnezeu, adică un duh asemenea celorlalte duhuri, care sunt îngerii. Personalitatea Sfântului Duh nu apare clar la el, deşi n-a chiar negat-o, cum afirmă Ieronim. Biserica adevărată este aceea în care se face mărturisire şi pocăinţă şi în care se curăţă păcatele. Căsătoria nu se poate desface. Abaterile de la învăţătura creştină sunt explicabile. Lactanţiu era retor şi filosof, nu teolog, după întreg procesul formării sale culturale. Apoi era şi primul apusean care încerca fundamentarea filosofică a creştinismului[31].

            Scrierile teologice pledează pentru o religie umanistă şi destul de raţionalistă. Picco della Mirandolla, îl socoteşte drept ,,universitar creştin”, ,,primul adevărat literat creştin”[32].

            Un al doilea scriitor al epocii, apropiat împăratului Constantin cel Mare a fost Eusebiu de Cezareea, episcop, teolog şi istoric al creştinătăţii cu un rol major în dezvoltarea Bisericii Creştine în acestă vreme.

            Eusebiu din Cezareea a rămas cunoscut în istoria literaturii creştine prin numeroase lucrări în domeniul istoric fiind un prim arhivar al datelor creştinismului primar, dar şi exeget, teolog, apologet şi polemist. Lucrările sale se disting printr-o mare erudiţie, o bună cunoaştere a Scripturii, a istoriei, literaturii antice, cronologiei, filologiei, paleografiei, filosofiei şi geografiei. Multe din lucrările sale au supravieţuit în decursul timpului mai cu seamă prin marea masă de informaţii culese din arhive, în bună parte azi dispărute. De aceea, Eusebiu contează astăzi mai cu seamă ca istoric[33].

            Eusebiu s-a născut la o dată neprecizată între anii 260 şi 264, oricum înainte de 264 la Cezareea, despre care vorbea în lucrările sale a fi ,,oraşul nostru”. Felul cum Eusebiu vorbeşte în lucrările sale despre evrei exclude posibilitatea ca el însuşi să fi fost de origine iudaică. Tinereţea şi-a petrecut-o în Palestina şi, aşa cum spunea el însuşi, ca tânăr a avut prilejul să-l vadă prima oară pe Constantin cel Mare pe când acesta a venit în Palestina (296), ca însoţitor al împăratului Diocleţian (284-305)[34].          El a primit botezul creştin la Cezareea şi tot aici a primit primele îndrumări religioase. Credo (Simbolul) prezentat la primul sinod ecumenic l-a învăţat tot aici. Educaţia şi-a desăvârşit-o sub îndrumarea preotului Pamfil, adept şi ucenic al lui Origen. A audiat şi prelegerile celebrului exeget Dorotei din Antiohia, iar pentru finalizarea studiilor a fost şi la Cezareea Philippi. În perioada Marii Persecuţii ce a durat din 303 până în 311, Eusebiu a reuşit în bună măsură să finalizeze opera istorică: Crionica, Istoria ecleziastică (cărţile I-VII) şi Introducere elementară generală (păstrată fragmentar). Din pricina persecuţiei a trebuit să meargă la Tyr, apoi în pustiul Tebaidei din Egipt. Tot în perioada acestei persecuţii până în 308 a redactat împreună cu Pamfil Apologia lui Origen[35]. Cartea a VI-a Învinuirile care i se aduc lui Origen  este opera lui Eusebiu. După restabilirea păcii pentru Biserică în 313 a fost ales episcop al Cezareei. A participat activ la lucrările sinodului ecumenic de la Niceea (325), iar după acestă dată activitatea literară este şi mai intensă, în această perioadă apar lucrările: Viaţa lui Constantin, Discursul festiv la 30 de ai de domnie (Tricennalia) şi Discursul rostit cu prilejul sfinţirii Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Eusebiu nu a supravieţuit  cu mult binefăcătorului său, împăratul Constantin, el murind prin anii 339-340.

            Lucrările istorice sunt cele care l-au consacrat, el rămânând pentru eternitate ,,Herodot-ul creştin”. Ele sunt în număr de cinci: Cronica, alcătuită în 303, este o primă expunere a istoriei chaldeeilor, asirienilor, evreilor, egiptenilor şi romanilor, iar a doua parte constă din tabele cronologice dispuse în coloane paralele însoţite de menţiuni privin evenimente importante din Vechiul Testament. Partea a II-a a acestei prelucrări, păstrată într-o traducere armeană din secolul al VI-lea, a fost tradusă în latină de Ieronim şi continuată până în anul 378, anul morţii împăratului Valens. Sub această formă lucrarea a influenţat istoriografia Evului Mediu[36]. Tot în Cronică, îşi are rădăcinile o altă importantă operă istorică, Istoria bisericească în iniţial în opt cărţi apoi în zece. Tot în acest domeniu al istoriei creştinătăţii timpurii este plasată şi lucrarea Despre martirii din Palestina care prezintă persecuţiile din perioada 303-311, deci chiar răstimpul Marii Persecuţii declanşată de Diocleţian. Între cei 83 de martiri, Eusebiu creionează portretul lui Pamfil, conducătorul şcolii catehetice şi al bibliotecii din Cezareea Palestinei.

            O lucrare panegiric-istorică de astă dată este cea închinată primului împărat al Constantinopolului, Viaţa lui Constantin. Lucrarea este şi un elogiu pe care Eusebiu îl aduce lui Constantin cel Mare, omul în care acesta vedea pe trimisul lui Dumnezeu pentru a izbăvi Biserica de persecuţii[37]. În lucrare Constantin este văzut ca un sprijinitor al Creştinismului, un binefăcător al noii religii, de apărător al dreptei credinţe.

            ,,Însă, aşa a făcut Constantin şi aşa s-a făcut el de ştire [lumii], ca un slujitor credincios şi bun ce era, numindu-se şi mărturisindu-se făţiş rob şi slujitor al Împăratului Celui mai presus de toate, iar Dumnezeu n-a zăbovit a-i răspunde pe potrivă, aşezându-l domn şi stăpânitor, singur biruitor de neînvins şi de neînfrânt între împăraţii din toate timpurile, pururi învingător şi întotdeauna bucuros să poată închina un monument amintirii unei biruinţe asupra vrăjmaşilor; un împărat cum nu ne-a ajuns la auz să fi fost vreodată unul, chiar din cele mai vechi timpuri (I, 6) […]

            Oastea el şi-a întărit-o prin porunci blânde şi chibzuite, pătrunse de duhul evlaviei, şi în fruntea ei a ajuns până în ţara britanilor şi până la popoarele care sălăşluiesc undeva în mijlocul oceanului de la soare-apune; a supus până în întreg ţinutul sciţilor cel fărâmiţat spre miazănoapte între mii de neamuri barbare nestatornice”. (I, 8, 2)[38].

            Prin lucrările sale, în special cele istorice, Eusebiu încearcă să demonstreze, mai mult prin fapte istorice decât numai prin argumente dialectice, faptul că Hristos şi creştinismul au o mai mare vechime şi că istoria creştinismului este universală. Şi aceasta a făcut-o drept răspuns la repetatele acuzaţii păgâne potrivit cărora creştinismul era prea recent şi prea provincial ca să merite o atenţie deosebită[39].

            Un alt literat care se adresează lui Constantin este Gaius Aquilinus Iuvencus, poet spaniol de origine nobilă (născut probabil la Illiberis, lângă actualul oraş Granada, care a scris, în 329-330 după cum ne spune Ieronim patru Cărţi ale Evanghelilor (vangheliorul libri). Opera prin forma ei literară inaugurează parafraza în versuri a textului sacru: parafraza era de fapt o invenţie care s-a bucurat de multă apreciere în Antichitatea târzie, atât în spaţiul latin, cât şi în cel grec. Iuvencus rescrie în hexametri cele patru Evanghelii, nu în sensul de carte, ci în sensul că încearcă să preia numărul acestora pentru naraţiune, textul de bază îl reprezintă Matei, iar celelalte sunt folosite ca inserţiuni[40].

            Cele câteva note de literatură creştină din vremea împăratului Constantin nu au vreun caracter exhaustiv, ci mai mult doresc să sublineze contribuţia directă sau indirectă a împăratului la cristalizarea unui nou gen literar, cel al literaturii creştine. De aceea a fost evitată voit literatura Pustiei, contemporană împăratului, scrierile Sfântului Antanasie cel Mare şi contribuţia magiştrilor Arnobiu de Sica pentru Lactanţiu şi Pamfil pentru Eusebiu de Cezareea la dezvoltarea literară a învăţăceilor lor.

           

---

[5] Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, I. De la Apostolul Pavel până la epoca lui Constantin cel Mare, trad. Hanibal Stănciulescu şi Gabriela Sauciuc, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 422. (Se va prescurta în continuare Istoria literaturii creştine…).

[6] Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iaşi, 2011; Dragoş Mîrşanu, Tabel cronologic, p. 18. (Se va prescurta în continuare, Despre moartea…).

[7] Lactanţiu, Despre moartea…., p. 19.

[8] Octavian Gordon, Lactantius. De mortibus persecutorum. Studiu filologic, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2009, p. 23-24. (Se va prescurta în continuare Lactantius. De mortibus…).

[9] Octavian Gordon, Lactantius. De mortibus…, p. 24.

[10] Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine…, p. 432.

[11] Lactanţiu, Despre moartea …; Dragoş Mîrşanu, Tabel cronologic, p. 26.

[12] Cicerone Iordăchescu, Istoria vechii literaturi creştine (Primele trei veacuri până la 325), vol. I, Editura Moldova, Iaşi, 1996, p. 206.

[13] Ioan G. Coman, Probleme de filosofie şi literatură patristică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 102. (Se va prescurta în continuare Probleme de filosofie…).

[14] Claudiu T. Arieşan, Studiu introductiv, la vol. Lactantius, Instituţiile divine, traducere şi note de Petru Pistol, Editura Învierea, Timişoara, 2004, p. 9. (Se va prescurta în continuare Instituţiile divine…).

[15] Lactantius, Instituţiile divine…, p. 29.

[16] Lactantius, op. cit., p. 26.

[17] Constantin Băjeu, Cunoaşterea lui Dumnezeu la Tertulian şi Lactanţiu, în ,,Mitropolia Olteniei”, 1997, nr. 3-6, p. 82.

[18] Lactantius, Instituţiile divine…, p. 80.

[19] Lactantius, op. cit., p. 75.

[20] Lactantius, op. cit., p. 98.

[21] Ioan G. Coman, Probleme de filosofie…, p. 116.

[22] Lactantius, Instituţiile divine…, p. 167.

[23] Lactantius, op. cit., p. 223.

[24] Ioan G. Coman, Probleme de filosofie…, p. 122-123.

[25] Octavian Gordon, Lactantius. De mortibus…, p. 15.

[26] Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iaşi, 2011, p. 91.

[27] Lactantius, De ira Dei (Despre mânia lui Dumnezeu), traducere, studiu introductiv, note şi comentarii de Petru Pistol, Editura Învierea, Timişoara, 2006, p. 49.

[28] Claudiu T. Arieşan, De Ave Phoenice, în vol. G. I. Tohăneanu 70, Editura Amphora, Timişoara, 1995, p. 27-28. (Se va prescurta în continuare De Ave…).

[29] Claudiu T. Arieşan, De Ave…, p. 28-29.

[30] Claudiu T. Arieşan, op. cit., p. 34.

[31] Constantin Voicu, Patrologie, vol. II, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 390.

[32] Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, vol. II, Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2003, p. 445.

[33] Emilan Popescu, Prolog, la vol. Eusebiu de Cezareea, Viaţa împăratului Constantin, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, P. S. B., serie nouă, 8, trad. din limba greacă şi note de Radu Alexandrescu, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 7. (Se va prescurta în continuare, Prolog…).

[34] Emilian Popescu, Prolog…, p. 8.

[35] Cartea a fost tradusă şi în limba română de Cosmin Daniel Pricop şi tipărită în volum la Editura Herald, Bucureşti, 2009, p. 25-119. 

[36] Emilian Popescu, Prolog…, p. 33.

[37] Emilian Popescu, op. cit., p. 24.

[38] Eusebiu de Cezareea, Viaţa împăratului Constantin, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, P. S. B., serie nouă 8, trad. din limba greacă de Radu Alexandrescu, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 88-89.

[39] Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei, I, Naşterea tradiţiei universale (100-600), trad. de Silvia Palade, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 62-63.

[40] Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine…, p. 442-443.