Taina Sfântului Maslu în parohia Gătaia

Duminică, 30 octombrie cu începere de la orele 16,00 a fost oficiată Taina Sfântului Maslu în biserica cu hramul ,,Învierea Domnului” din parohia Gătaia, protopopiatul Deta.

Clerici și credincioși s-au împărtășit împreună de rugăciunea comună, de Cuvântul Mântuitorului din paginile Evangheliei dar și de ungerea cu untdelemn sfințit, simbol văzut al harului ce răzbate din Sfânta Taină.

Cu acest prilej au slujit C. Păr. pens. Adam Rugaci,  Emil Paven de la parohia Recaș, Călin Negrea, parohul locului, Codruț Matei de la Capela Spitalului de Psihiatrie, Zoran Milovanov de la parohia Berecuța, Iulian Popa de la parohia Colonia Gătaia, Cristian de la parohia Bazoșu Vechi  și Valentin Bugariu de la parohia Birda.

Cuvântul de învățătură ocazional a fost pregătit și susținut de părintele Emil Paven. 

Viorel Dorel Cherciu, Subvertirea religiozității în Banat, Editura Eubeea, Timișoara, 2016, 597 p.

Cercetătorul Dr. Viorel Dorel Cherciu propune cititorilor spre reflecție un nou volum care s-ar putea ușor considera un manual al Istoriei bisericești din Banat văzută din documente de arhivă, deci fără vreo cosmetizare ulterioară. Acest demers inedit este completat cu informații din 383 volume consultate, toate demonstrând temeinicia studiului la care s-a înhămat pentru dezvelirea religiozității ortodocșilor din Banat.

            Dacă celelalte demersuri de istorie bisericească pornesc de la instituție sau persoană (eparhie, învățământ teologic, medalioane de ierarhi etc.) de astă dată studiul începe din avlia Bisericii punându-se în discuție cum este reflectată primirea Creștinătății prin intermediul a 16 teme: Botez, Cult, Cruce, Sărbătoare, Boală, Disciplină, Cununie, Epitropie, Filantropie, Alcoolism, Post, Cantorat, Pelerinaj, Magie și Moarte.

            În legătură cu Taina Sfântului Botez, autorul vorbește de importanța molitvei care ,,îmbisericește” până la Botez. ,,Nou-Venitul în Lume - ‹‹homo animalis›› - ca să se preschimbe în ‹‹homo spiritualis››, trebuie să treacă Proba de Apă - ‹‹Potopul›› salvaționist în numele Sfintei Treimi, care în fapt, este o consacrare a Nașterii cu Temei”. (p. 15).

            El era săvârșit prin ,,tornare” (vara) și prin ,,stropire” iarna”. Iarăși sub influență catolică nou botezatului nu i se administra Taina Împărtășaniei. Pentru coloniștii veniți în Banat din părțile Sibiului și așezați la Bazoș acest lucru a fost obiect de corespondență cu forurile bisericești în cursul anului 1931. Un caz îl reprezintă locul oficierii Sf. Tainei, pentru biserica din Șuștra ,,sub treptele corului”, care din nou trădează aceeași influență manifestată de astă dată în arhitectura bisericească: baptisteriul era așezat sub turnul clopotniță în dreapta (vezi și bisericile din Birda și Butin spre exemplificare).

            Cultul public (Doxologia) este concretizat în: rugăciuni sub formă de molitfe, ectenii și diferite formule sacramentale; cântări și imne liturgice: tropare, condace, stihuri, canoane, irmoase ș. a.; lecturi biblice: paremi, psalmi, catisme, sinaxare, Apostol, Evanghelie; acte liturgice, adică mișcări rituale, gesturi, procesiuni, vohoade. (p. 24). Toate acestea formează Cultul divin public exprimat prin: Laude, Sfinte Taine și ierurgii și Sfânta Liturghie. Cu toate acestea în ceea ce privesc slujba de seară (Vecernia) și cea de dimineață (Utrenia) acestea nu se săvârșesc regulat din diferite pricini: La Hisiaș, Vecernia se săvârșește doar iarna, pentru că vara ,,cantorii sunt la lucrul câmpului” mărturisea preotul George Găescu în 1925.

            Un alt slujitor al altarului de astă dată din Ohaba Lungă, Pavel Văcărescu începe: ,,la 6 ¹̸₂ oare dimineața și încopciază Utrenia cu Sfânta Liturghie, însă cu durere că nu prea cercetează credincioși[i] sfânta biserică, afară când nu am cantor căci cantorul nostru e din Rădmănești”. (p. 25).

            Pământul reprezenta binecuvântarea belșugului dar și cazna sudorii de fiecare zi a omului, fie credincios ori preot: ,,Lucrătorul Pământului era bineînțeles, stăpânit de ‹‹Pofta Privirii››, însă ‹‹Crucea vizibilului›› îl ‹‹focusa›› în Ochi, Ogorul (nu întotdeauna ‹‹al Ortodoxiei››), Livada de Fân, Pădurea, Stâna de Oi, Pășunea, Grădina ș. a. m. d., nefiind deloc un ‹‹Discipol al Văzului›› în sensul lui Ioan Evanghelistul, încât să ‹‹Vadă›› Supraspiritualul Iconic. Dacă e s-o spunem ‹‹pe-a dreaptă››, nici preoții nu aveau ‹‹sub braț›› Gramatica Formelor Vizuale, căci cu mâinile  ‹‹țineau hățurile›› ca ‹‹animalele de tracțiune›› să are Holda: cei doi popi de la Dubos, Matei și Alexa, aveau vite de înjugat și ‹‹când cineva avea nevoie de vreo slujbă, mergea la câmp la dânșii, căci aveau în traistă cartea de rugăciune și, pe loc, le citea cele de folos, iar boii rumegau pe brazdă››”. (p. 73).

            O realitate de netăgăduit în lume atât în trecut, cât și astăzi o reprezintă boala fizică și cea spirituală. O frumoasă definiție dă dr. Viorel Dorel Cherciu acesteia, dar și a grijii doar față de trup: ,,Istoria Universală a Umanității ne relevă faptul că nu a văzut decât puține perioade ‹‹sănătoase››, fiind ‹‹cangrenată›› de Boli. Taina Suferinței nu o poate dezlega decât Hristos, însă Omul Modern a uitat aproape cu desăvârșire cine este adevăratul  ‹‹Doctor al Lumii››. Fiecare epocă istorică a fost amprentată de o Boală: Antichitatea – Lepră; Evul Mediu – Ciumă; Renașterea – Sifilis; Romantismul – Tuberculoza; Modernitatea – Cancerul. Îngrijorarea și Spaima de Boală își are originea în  ‹‹Crezul inversat›› că ‹‹Trupul este Chipul Sănătății nu Sufletul››”. (p. 74).

            Pentru o exemplificare ni se dau fel de fel de bolnavi. Un exemplu concludent este cel al preotului Vasile Ilie din Ficătari care a suferit de ,,reumă în picioare și junghiuri”.

            În lumina dreptului bisericesc stă și disciplina. Ne sunt înfățișate mai multe abateri și delicte de la norma canonică. Un caz deosebit a fost cel al preotului Adam din Coștei, tatăl omului politic Petru Groza. ,,Preotul acuzat a fost citat la sediul Protopopiatului Belinț, în 22 octombrie 1912 să fie ‹‹ascultat la protocol››, însă nu s-a prezentat fiind bolnav. El a fost audiat în 7 noiembrie a. a. Venit în această parte a Banatului, la îndemnul lui Ioan Mețianu, Consitoriul Diecezan din Arad l-a îndemnat să facă ‹‹toate slujbele după obiceiul locului››. Aici a trebuit să țină slujbele – chiar și Liturghia – ‹‹pe mic››, adică, să rostească ecteniile ‹‹pe sărite…›› ca să se scurteze serviciile religioase, iar credincioșii să fie la ‹‹amiază›› acasă. Se întâmpla câteodată să nu pomenească la ‹‹vohod›› pe episcop sau pe rege, deoarece suferea de ‹‹morb de inimă››, care-i provocau accese de sufocare. În anul 1891, această comună bisericească a fost instalat preotul Groza, avea cu toate ‹‹numele urmele simțului creștinesc și ale culturei nu››-1912”. (p. 113-114).

            Căsătoria reprezenta și încă reprezintă primirea binecuvântării lui Dumnezeu în Sfânta Taină prin care un bărbat și o femeie pot conviețui împreună. În studiul închinat acestei realități eclesiastice, autorul pomenește de apariția în veacul al XIX-lea a instituților de stare civilă care au erodat autoritatea Bisericii. Sub această presiune apar în administrația parohială, matricolele care consemnau Cununiile religioase.

            Practic se arată faptul că Logodna și Cununia se săvârșeau separat în unele parohii, prima la casa parohială, cealaltă la biserică, primitorii acestei Taine ,,fugeau” de contribuția bisericească a plății unei taxe în multe cazuri simbolice: 1 coroană. La acestea toate se mai adăuga și sărăcia accentuată dar și mentalitatea unor credincioși: ,,În Percosova există mai multe opreliști: traiul rău cu soacra, rudenie, nu voiește fără ospăț, dar din cauza sărăciei nu-l poate face, conviețuirea rea, nu are divorțul bisericesc. […] La Gherman, nu se cunună religios nici gratis pentru că ‹‹îi batjocoresc›› sătenii -1910”. (p. 147).

            Epitropul era considerat tutorele afacerilor bisericești, el administra bunurile fixe și mobile ale Parohiei. Cu toate acestea arhiva menționează cazuri de epitropi aleși care erau în procese cu bisericile care trebuia să le administreze, ori nereguli în administrarea corectă a banilor Bisericii. Nostim este cazul epitropului al doilea de la Parohia Chizătău care ,,‹‹a fost prins cu straița la mărul lui Nicolae Ciolac noaptea furând›› de către paza satului Traian Sulă și Ioan Pistrui, care mai apoi l-a ‹‹închis›› la comună. – 1914”. (p. 160).

            Filantropia veacurilor trecute a fost ilustrată de ridicarea de biserici și școli confesionale, dar și ajutor dat de Eparhia Caransebeșului unor sate cu prilejul inundațiilor din 1887. Cronica anilor a reținut mai mulți astfel de binefăcători, noi am consemnat gestul a doi oameni: ,,Zelosul preot Adam Treica din Susani – Protopopiatul Făgetului a dăruit birul său preoțesc pe șapte ani, în valoare de 600 fl. edificării bisericii din Tapia – Protopopiatul Lugojului. – 1890. […] Preoteasa Ecaterina Iancu, venerabilă matroană lasă […] o parte din averea sa, școlii confesionale din Ghilad”. (p. 183).

            Odată cu sistematizarea satelor în vremea administrării imperiale, centrul civic al fiecărei localități era populat de Primărie, Biserică, Școală și Birt. Cum drumul către cel din urmă era întotdeauna mai ademenitor decât cel către Biserică s-au întâmplat și excese de la morala creștină. ,,Existau Parohii unde mulți ‹‹ortodocși›› stăteau ‹‹călare pe butoi›› și ‹‹trăgeau la măsea›› așa încât într-un an, consumul de alcool, aduce profituri ‹‹astronomice›› Comerciantului (învățătorul George Popovici de la Nadăș se adresează Consitoriului Diecezan din Arad pentru neplata salariului pe 3 luni, în anul 1913, în timp ce credincioșii ‹‹varsă›› anual la birturi 10.000-15.000 coroane; repararea bisericii și a casei parohiale de la Coșteiul Mare din anul 1909 a costat 3.283 cor. 43 fileri)”. (p. 198).

            Cantorele, cântărețul are o importanță deosebită. Dacă în trecut el era considerat ‹‹șăgârt de popă››, adică Învățăcel în cele sfinte, treptat acesta s-a ,,sindicalizat” cerând, uneori impunând plată pentru slujba Bisericii. Ba, alții nu au primit nimic din partea Ministerului Cultelor, ,,Diploma” fiind ,,Daficea”. Așa au fost cântăreții din: Berecuța, Șemlacu Mare, Gătaia, Șipet, Voiteg, Opatița, Sângeorge, Ciacova, ,,Săraca” și Cebza. Cu toate acestea existau în această zonă coruri bisericești: Banloc, Cebza, Ciacova, Ghilad, Macedonia, Omor, Partoș, Petroman, Stamora Germană, Toager, Tolvădia și Voiteg. (p. 267).

            Prin fiecare din temele cercetate, autorul, Dr. Viorel Cherciu, președintele Asociației Culturale ,,David Voniga” din Giroc își propune și reușește să sondeze viața religioasă așa cum a fost ea în Banat. Cartea a apărut în condiții grafice excepționale la prestigioasa editură timișoreană Eubeea condusă de doamna dr. Nina Ceranu.

            În anexele generoase ale volumului am găsit date despre epitropii, corul bisericesc și eroii din comuna Birda. Îi redăm în cele ce urmează:

               Seria epitropilor parohiilor ortodoxe din Banat

Birda:

1888-1890 Nicolae Dragotă, David Dragoș

1891-1893 Iosif Petruț, Ioan Petcu

1894-1896 Ioan Bolocan, Ioan Petcu

1897-1899 Toma Crețu, Nică Toșin

1900-1902 Petru Bolocan, David Stoia

1903-1905 – Martin Luca, Ștefan Stoianovici

1906-1908 Nicolae Dragotă, Trifu Țieran

1909-1911 George Petruț, Pavel Pluștea

1912-1914 Nicolae Muntianu, Procopie Ițu

1915-1917 Nicolae Muntianu; Avacum Stoianovici

1918-1920 Achim Nedelcu, Petru Cercel

1921-1923 Trifu Țieran, Ilie Petrică

1924-1926 Tudor Dragoș, Ilie Petrică

1927-1931 Aurel Ițu, Pavel Pluștea

1932-1937 Ștefan Stoianovici, Nicolae Petruț.

1938-1946 Procopie Ițu, Octavian Stam, Vichentie Ofițer

1946-1949 Octavian Stan, Nedelcu Trifu, Vichentie Ofițer.

1949-1951 David Muntian, Cornel Pluștea, Octavian Stan

1951-1954 Lazăr Vit, David Muntian, Nicolae Sfetcu

            1954-1958 Simion Stoiciu, Lazăr Vit, Zaharie Murgea.      

Coruri bisericești și societăți religios-culturale

Birda

,,Societatea Corală” s-a înființat în 27 decembrie 1929 de către Dr. Valeriu Boleanțu. S-au ,,înscris” 28 de tineri din comună.

La 5 ianuarie 1930 primește denumirea ,,Corul Doina din Birda”. Biroul de conducere este constituit din: preot Ioan Mărgineanțu, Octavian Bolocan, Vasile Bolocan, învățător Ioan Bocșan. Comitetul se compune din 6 persoane: Simion Datcu, Ioan Ițu, Alexandru Stoianovici, Cornel Pluștea, Octavian Stan și Traian Ciolac.

Corul era instruit de Guga Vidu din Mercina pentru 4.000 lei ̸ lună.

Împărțindu-se pe voci, avea această componență:

Tenor I: Ioan Stoiciu, Ioan Nedelcu, Savu Ristiu, Ghipa Ionescu, Simion Datcu, Pavel Murgea, Ioan Cercega, Ștefan Ofițer.

Tenor II: Vasile Bolocan, Cornel PLuștea, Octavian Stan, Traian Ciolac, Todor Grăsoane, Dionisie Datcu.

Bas I: Alexandru Stoianovici, Alex. Ofițer, Ioan Ițu, Vasile Văleanu, Iosif Almăjan, Ioan Periat.

Bas II: Pavel Ițu, Trifu Țieran, George Ițu, Vasile Bolocan, Ștefan Bogdan, Moise Petruț, Petru Dragoș, Petru Nedelcu, Simion Mercea.

Fete: Elena Pluștea, Eufemia Mărgineanțu, Anița Agostescu, Sofia Geția, Eva Cercel, Ana Bogdan, Floare Ristiu, Aurora Nedelcu, Iulca Ițu, Silvia Dragotă.

Din 23 aprilie 1930, corul este condus de Pavel Ițu, Ștefan Bogdan și Pavel Murgea. Până în anul 1939, când s-a desființat din cauza războiului, a cântat în biserică, la casa culturală și a concertat la Opatița, Gătaia, Sculea și Berecuța.

Eroi, răniți și mutilați în cele două războaie mondiale

Birda

1914-1918

Vasile Datcu, David Jebelean, Vasile Nedecu, George Cercel, Nica Murgea, Ioan Cercega, Alexandru Bolocan, Augustin Nedelcu, George Ghilezan, Vasile Nedelcu, Lazăr Drupată, Ioan Bolocan, Petru Dragoș, Trifu Bolocan, Simion Ițu, Simion Jivan, Ioan Jivan, Ioan Gărău, Moise Brânda.

1940-1944.

          Petru Bolocan, Ioan Bolocan.

Pr. Acad. Mircea Păcurariu, Tiparul în Biserica Ortodoxă Română, Editura Andreiana, Sibiu, 2016, 336 p + XXXIX planșe

În Anul comemorativ al Sfântului Antim Ivireanul și al tipografilor bisericești, Părintele Profesor Doctor Mircea Păcurariu, membru titular al Academiei Române a reușit să publice în condiții excepționale ,,de lux” volumul Tiparul în Biserica Ortodoxă Română, prin conținut și proporții o lucrare de căpătâi în cercetarea tiparului bisericesc.

            Într-o cercetare cronologică Părintele istoriei Bisericii Ortodoxe românești abordează dezvoltarea meșteșugului tiparului pe parcursul a patru secole (XVI-XX-lea) scoțând în priveliște: cărți imprimate, chipuri de meșteri dar și școli create în jurul unor tipografi renumiți așa cum au fost: logofătul Liubavici, diaconul Coresi și Sfântul Martir Antim Ivireanul de la a cărui martiriu se împlinesc anul acesta 300 de ani. O contribuție deosebită a cărții bisericești – în viziunea Părintelui autor – este aceea de utilizare a acesteia în scop liturgic, pastoral și didactic, dar și de susținere a unității de credință, limbă și neam a românilor din cele trei țări românești.

            Tiparul bisericesc (de fapt singurul la noi) a apărut prin ieromonahul Macarie care în decurs de patru ani a tipărit în 1508, 1510 și 1512 un Liturghier urmat de un Octoih și un Tetraevanghel.

            ,,Importanța Liturghierului lui Macarie rezidă nu numai în faptul că reprezintă prima carte tipărită în țările românești, ci în acela că este prima ediție a acestei cărți de cult. Prima ediție a Liturghierului în limba greacă a apărut abia în anul 1526 la Veneția și, concomitent, la Roma”. (p. 16).

În acest secol au activat și Dimitrie Liubavici și diaconul Coresi legați de meșteșugul tiparului. Primul a format mai mulți ucenici între care se numără Oprea, Petru și Coresi. Oprea ajuns conducătorul atelierului tipografic –Macarie și Liubavici au venit în Țara Românească – l-a ajutat pe Coresi să-și înjghebeze propria tipografie la Brașov. Acești trei ucenici ai lui Liubavici sunt primii tipografi români formați în Țara Romînească care vor fi precursorii introducerii limbii române în Biserică.

Din cele 25 de cărți imprimate de Coresi la Brașov, 10 sunt în limba română. ,,Cercetări mai recente au dovedit că diaconul Coresi își avea propriul atelier tipografic, undeva în jurul Bisericii <<Sfântul Nicolae  >> din cartierul Șchei, deci <<extra muros>>. Cu toate acestea, Coresi a beneficiat de sprijinul autorităților săsești (judele Hans Benkner, mai târziu Lukas Hirscher), care considerau tipărirea de cărți în limba română și slavonă ca o afacere pur comercială, menită să asigure funcționarea fabricii săsești de hârtie din Brașov”. (p. 32).

Tot în acest secol au mai activat ieromonahul Lavrentie lângă București și Filip Moldoveanul la Sibiu. În aceste condiții de dezvoltare a tiparului a apărut Palia de la Orăștie, prima imprimare a celor dintâi două cărți ale Pentateuhului mozaic în limba română. La această tălmăcire au contribuit și trei români din părțile Caransebeșului și Lugojului.

Secolul al XVII-lea reprezintă apogeul tipăriturilor bisericești sub Matei Basarab dar mai ales sub Sf. Constantin Brâncoveanul (1688-1714). Acum au fucționat succesiv mai multe ateliere: Câmpulung, Govora, Dealu, Târgoviște, București, Buzău, Snagov, Râmnic, Iași (2 tipografii) și Bălgrad.

,,Cărțile tipărite în acest secol erau de o mare diversitate: cărți de slujbă (în slavonă, română, bilingve), cărți biblice (între care și o ediție integrală a Noului Testament și o ediție integrală a Bibliei), cărți cu profil omiletic (Cazanii), cărți de apărare a Ortodoxiei în fața prozelitismului altor culte, cărți pentru credincioșii greci sau pentru cei vorbitori de limbă arabă”. (p. 44).

Dacă pentru veacul anterior matrițele și literele au fost aduse de Macarie, sau create pe teritoriul Țării Românești, în acest veac ele sunt aduse de la Moscova, Liov ori Kiev pentru cele care au funcționat la Câmpulung, București și Iași sau pur și simplu ,,rodul muncii mele” în  cazul Sfântului Antim.

Acum au apărut trei lucrări fundamentale pentru vechea literatură română: Cazania (1643) lui Varlaam, Dumnezăiasca Liturghie (1679) iscălită de Dosoftei și Biblia de la București (1688).

În ceea ce-l privește pe Sfântul Antim, Părintele Acad. Mircea Păcurariu folosindu-se de o scrisoare din 1709 a lui Hrisant Notara către Ianache Văcărescu dă pentru prima dată locul nașterii dar și petrecerea acestuia după robia turcească: ,,Născut în satul Ude din Georgia, a fost luat de tânăr rob de turci, dar a fost răscumpărat de patriarhul Dositei al Ierusalimului (1668-1707). A intrat în obștea monahală a Sfântului Mormânt din Ierusalim, fiind călugărit cu numele Antim. Acolo a învățat limbile greacă, arabă și turcă. Prin anii 1680-1682 patriarhul Dositei l-a adus la Mănăstirea Cetățuia unde a învățat limbile română și slavonă. Aici a învățat de la Mitrofan meșteșugul tiparului devenind egumen al mănăstirii. Prin 1690-1691 Antim a plecat la București probabil chemat de Mitrofan. Prin 1691 acesta a fost ales episcop de Buzău și în această situație ieromonahului Antim i s-a încredințat conducerea tipografiei domnești din București...”. (p. 92).

A creat o școală tipografică, a avut ucenici pe Mihail Iștvanovici și Gheorghe Radovici care au dus mai departe meșteșugul magistrului lor. În tipografiile de la București, Snagov, Râmnic, Târgoviște a imprimat carte de cult în limbile: română, greacă, arabă, bilingve, carte apologetică, didactică dar și două lucrări personale de îndrumare a clerului și credincioșilor.

Veacul al XVIII-lea a stat sub puterea fanarioților în Moldova și Transilvania, iar în Ardeal sub autoritarea Imperiului. Cu toate acestea tiparul a cunoscut și alte forme de organizare, apar tipografiile particulare la Viena, Buda ori Sibiu care însă vor imprima și carte bisericească. La București funcționează și acum tipografia lui Antim de la Mănăstirea ,,Tuturor Sfinților” din localitate.

Pentru românii transilvăneni și bănățeni vor fi tipărite cărți la Viena și Buda. Între reușite amintim Mineele de la Râmnic (1776-1780) și lucrarea protopopului Constantin Șuboni al Timișoarei, Învățătură creștinească foarte de folos scoasă de pe limba greească pe cea rumânească, cu osârdia și cheluiala..., Viena, 1770.

În secolul al XIX-lea au apărut noi tipografii, unele funcționează și astăzi, așa este Tipografia Cărților Bisericești (1880), tipografia Mitropoliei apoi a Patriarhiei Române. În debutul Primului Război Mondial a apărut aici o lucrare remarcabilă Biblia sinodală (1914).

În tiparnița buzoiană pe cheluiala episcopului Filotei a apărut Biblia de la Buzău (1854-1856).

Au mai existat tipografii la Iași, Neamț, Chișinău și Cernăuți.

Pentru Ardeal a fost înființată tipografia șaguniană în 1850 la Sibiu de Sfântul Andrei Șaguna. Aici a apărut carte de cult, un ziar bisericesc (,,Telegraful român”, 1853), lucrări omiletice, manuale teologice și pedagogice, manuale pentru școlile confesionale ș. a.. Sf. Andrei a editat Biblia de la Sibiu (1856-1858). Pentru eparhiile Aradului și Caransebeșului au apărut tipografii distincte care au imprimat carte necesară eparhiei și câte o foaie bisericească.

În secolul trecut au funcționat mai multe tipografii și edituri. Cea de la București a imprimat: ediții ale Sfintei Scripturi (1936, 1944, 1968, 2002), ale Noului Testament, traduceri din Sfinții Părinți, carte de cult, manuale de teologie, studii independente.

Cele de la Iași și Sibiu carte teologică și de istorie bisericească, diverse monografii.

Au apărut noi tipografii la Cluj-Napoca, Oradea, Craiova și Timișoara. După 1990 funcționează toate tipografiile Bisericii modernizate și retehnologizate: Basilica (București), Doxologia (Iași), Andreiana (Iași), Renașterea (Cluj-Napoca), Mitropolia Olteniei (Craiova), Învierea (Timișoara), Reîntrgirea (Alba Iulia) etc.

Prin acest volum Părintele acad. Mircea Păcurariu reușește să contureze un fenomen deosebit și anume, acela al tiparului ca misiune a Bisericii. Dincolo de dezvoltarea în timp, cartea bisericească reprezintă un document fundamental al propovăduirii Evangheliei în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic.

Felicitări venerabilului Părinte Profesor de la Sibiu, formatorul atâtor și atâtor generații de studenți teologi din Patriarhia Română!

Pr. Dan D. Gîrjoabă, Gânduri de lumină, Editura Tiparnița, Arad, 2016, 149 p..

Spunea un Profesor timișorean că orice carte tipărită reprezintă o boală învinsă. Este cred eu, ceea ce distinsul Părinte Dan D. Gîrjoabă a reușit să realizeze cu prima sa carte tipărită. După o îndelungată și rodnică ucenicie în presa bisericească parohială, - amintim aici de - publicația ,,Anghelos”, realizată de C. Sa, prin intermediul căreia își trimite gândurile de lumină în sufletele și casele credincioșilor păstoriți cu atâta seriozitate a actului pastoral, a strâns în paginile revistei cele mai frumoase din aceste gânduri ca mărturie statornică peste ani a misiunii prin presa scrisă.

            Autorul, s-a născut în Timișoara în 13 martie 1987, a absolvit Colegiul Economic ,,Francesco Severio Nitti” și Facultatea de Teologie (2006-2010) și Facultatea de Drept și Administrație Publică (2008-2012) din Timișoara, cursuri postuniversitare de masterat în Teologie la Arad (2010-2012). În prezent este doctorand în domeniul fundamental Istorie în cadrul Universității din Oradea. Din 2011 este preot slujitor la biserica ,,Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din parohia Sînmihaiu Român, protopopiatul Timișoara I.

            Cartea beneficiază de două cuvinte introductive iscălite de C. Păr. Prof. Dr. Petrică Zamela și Păr. Ioan Brânzei. Aflăm din aceste rânduri lucruri de căpătâi și anume: ,,Gândul… este preludiul faptei, al sentimentului înveșnicirii noastre. […] Meditația generează reflecția poate îndrepta mintea spre adevăr și sufletul spre mântuire. Părintele în meditațiile sale ne îndeamnă să urcăm pe scara virtuților, spre treptele Sfintelor Taine, pentru a deveni – candidați la mântuire”. (p. 1; 5-6).

            Structurată în două capitole, la care se adaugă cuvintele introductive și o generoasă bibliografie, volumul propune învățături sublime sub forma unor Meditații, eseuri și reflecții (Cap. I) în Rânduri și gânduri (Cap. II).

            Cartea are o țintă finală mântuirea, fericirea ea poate fi cucerită prin pocăință, cruce ș. a..

            Suntem mereu în starea unor ,,Candidați la mântuire”. Dincolo de a socoti mântuirea o eternă fata morgana, autorul accentuează o realitate și anume aceea că ,,mântuirea începe azi și viața (…) are perspectiva eternității. După documentele de bază ale creștinismului, moartea făpturii umane este nu numai un accident survenit în urma greșelii celor care au acționat împotriva firii lor, ci și o evitare a permanetizării ‹‹nefirescului›› adică a consecințelor păcatului neascultării”. (p. 10). Lupta creștinului o reprezintă deprinderea iubirii, cheia de accedere în Împărăția gătită de la facerea lumii: ,,Iar dacă ar întreba cineva în ce fel poate deprinde cel care nu simte un îndemn, care nu se simte înzestrat spre acest exercițiu, să ne amintim ceea ce o anume știință a formulat cu câtva timp în urmă: ‹‹funcția creează organul››, inima fiind – în afara funcțiilor biologice – organul iubirii. Este necesară doar încrederea în chemarea Celui care ne-a asigurat: ‹‹îndrăzniți, Eu am biruit lumea›› (Ioan 16, 33)”. (p. 15).

            Pocăință este socotită o prioritate ,,mereu uitată”. Pentru cititorul atent vom vedea că lupta începe dintru început: Cum poate fi uitată o prioritate? și aceasta mereu, adică se creează o indiferență față de aceasta.

            După ce autorul dă o definiție a Pocăinței sprijinindu-și cuvintele pe Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți reușește să aducă Teologia înaltă în zăgazurile vieții creștine cotidiene. Ceea cred eu este încă o biruință a scrisului Părintelui Dan: ,,Dacă Împărăția este cea care ‹‹se apropie de noi››, atunci înțelegem că fără pocăință, Sfânta Treime nu are cum să-și facă sălaș în noi. Fără baia pocăinței adevărate, ne asigură și toți Sfinții Părinți, niciunul nu vom putea sub nicio formă să redobândim ‹‹haina de nuntă›› adevărată. Astfel nu ne putem îmbrăca în Sfântul Duh, ci ne pregătim să fim ‹‹aruncați în întunericul cel mai din afară››” (Matei 22, 13). p. 16-17.

            Examenul clasic al pocăinței în reprezintă aropierea de Sfintele Taine, mai întâi prin nevoință (post), iar apoi plenar prin plinirea acestora. Taina Spovedaniei reprezintă ,,strana mântuirii”. Observăm că autorul în argumentarea sa se folosește de un alt adevăr de credință și anume practicarea Sfintelor Taine ca trepte spre Dumnezeu: ,,Pe măsură ce omul înaintează în viață, această haină luminoasă a vieții se întunecă din cauza păcatelor, se pătează de fărădelegi și trebuie spălată mereu, în mod ritmic și conștient, prin Botezul lacrimilor, adică prin Sfânta Taină a Spovedaniei. Ea este indispensabilă pentru creșterea noastră în Hristos, așa cum este necesară curățenia casei, spălarea trupului sau igiena. Spovedania este așadar curățirea sufletului de păcate în fața lui Dumnezeu care iartă păcatele și în prezența preotului duhovnic care dă prin Duhul Sfânt sfaturile și testamentul duhovnicesc care trebuie urmate în fiecare caz în parte”. (p. 27). O etapă a Spovedanie o constituie și meditarea la păcatele săvârșite. Părintele autor vorbește ,,despre ,,o perioadă de bilanț interior, de gândire retrospectivă și anticipativă asupra vieții noastre, amintirea vieții de păcate și hotărârea de a abandona vechea viață, un clasament interior al căderilor noastre, de la păcatele mici până la cele omorâtoare de suflet, sunt necesare înainte de vorbirea cu Dumnezeu. Inima ușurată de rugăciune, simte mai acut nevoia de pocăință”. (p. 40).

            Tot ca mărturie a vieții parohiei unde slujește părintele Gîrjoabă stau dovadă două texte ale unor cuvântări susținute de autor de astă dată în fața preoților cu prilejul cercului pastoral: ,,Minunile din Cărțile 1-2 Regi ale Vechiului Testament” și al conferinței preoțești semestriale: ,,Parohia astăzi. Misiunea, vocația ei în societatea contemporană”.

            Toate aceste gânduri de lumină se adaugă din belșug asupra hotărârii de a-i urma lui Hristos. Folosirea persoanei I și a timpului prezent dă un plus de valoare meditaților părintelui care își au obârșia în persoana sa și în prezentul activității pastorale din parohie.

            Felicităm autorul iar cititorilor le dorim răgaz pentru descoperirea unor bucăți din sufletul său pentru înnobilarea sufletelor noastre.  

Instalare de preot în parohia Ferendia

Duminică, 23 Brumărel într-o zi frumoasă de toamnă târzie a fost oficiată Sfânta Liturghie cu începere de la orele 10⁰⁰ în biserica cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului” din parohia Ferendia, protopopiatul Deta. Prilej de îndoită bucurie manifestată prin rugăciunea comună și împărtășirea cu Sfintele Taine și totodată evenimentul instalării în parohie a tânărului absolvent de teologie, Gherasim Tiberiu-Dan.

            Un loc mic cu oameni mari. Ferendia a jucat de-a lungul veacurilor un rol deosebit, datorită oamenilor satului care au fost adunați din cele mai vechi timpuri sub acoperământul bisericii și al școlii confesionale. Prin firea oamenilor s-au realizat lucrări deosebite în sat: biserică și școală, capelă în cimitir (ce-i drept inițiativă particulară), cor, fanfară, iar astăzi o valoroasă revistă rurală ,,Vatra satului” prin truda și grija prof. Ioan Traia.

            Doi ferengieni salvează de la pieire în perioada interbelică Mănăstirea Săraca numită cu îndreptățire ,,Voronețul” bănățean. În perioada anilor 1927-1940 director al Muzeului Bănățean a fost Ioachim Miloia care a fost pictor, arheolog, manager al instituției muzeale din orașul de pe Bega. Din această poziție a reușit să salveze de la ruină Mănăstirea medievală din Șemlacu Mic. Ajunsă în stare deplorabilă, Miloia a făcut demersurile pentru refacerea bisericii. În acțiunea sa a fost sprijinit de preotul George Olde din satul Ferendia care a solicitat fonduri pentru reparații.

            Sfânta Liturghie și instalarea noului preot. În tradiția înaintașilor, credincioșii de astăzi din vatra satului au fost prezenți în biserică la slujba Sfintei Liturghii oficiată sub protia P. On. Păr. Ioan Prisăcean, protopopul Detei. Au slujit: C. Păr. Gherasim Tiberiu Dan, noul paroh, Adam Rugaci, cel care a administrat parohia și Valentin Bugariu de la parohia Birda.

            În cadrul Sfintei Liturghii au fost împărtășiți mai mulți copii și tineri cu Trupul și Sângele Domnului.

            Cuvântul de învățătură a aparținut P. On. Părinte Protopop care a reliefat minunea din pericopa evanghelică a celei de-a XXIII-a Duminici după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor). În tâlcuirea Evangheliei, vorbitorul a accentuat adevărul în care nu contează greutatea bolii, ci conștientizarea ei și mai apoi dorința de tămăduire. Numărul diavolilor care dialogau cu Mântuitorul era foarte mare, autorul, Sfântul Evanghelist Luca vorbește de o legiune, comparând numărul acestora cu efectivul unei legiuni din armata romană, adică 6.000 de pedestrași.

           

Boala, aici puterea diavolului de a poseda un om se lovește așa cum ne mărturisește Sfântul Antonie cel Mare de zidul ,,credinței în Domnul nostru”. Demonii nu pot altera ființa sufletulului, ci cel mult pot paraliza funcțiile acestuia, adică scăderea credinței, slăbirea nădejdii și pervertirea iubirii. Pentru vindecarea omului bolnav se arată și locul vindecării, și anume ,,spitalul duhovnicesc”, biserica păstrătoare a metodelor de tratament și a medicamentelor necesare: rugăciunea, postul, pocăința, împărtășirea cu Sfintele Taine.

            După otpustul Sfintei Liturghii a urmat ceremonia de instalare a noului preot în parohie, prin înmânarea Sfintei Evanghelii și a cheilor bisericii ca simboluri văzute ale propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu. În cuvântul de răspuns, preotul Gherasim Tiberiu Dan a mulțumit pentru toate Prea Onoratului Părinte Protopop ca reprezentant al Arhiepiscopiei Timișoarei, profesorilor, părinților trupești, rudenilor care l-au sprijinit în cursul timpului cât și credincioșilor din parohie cărora de acum înainte le va sluji cu timp și fără de timp.

            În numele credincioșilor a vorbit prof. Iosif Marius Circa care a amintit de faptul că altarul bisericii din sat este o școală în care au ucenicit doar în ultimii treizeci de ani nu mai puțin de 12 preoți. Cu deosebită bucurie este primit și cel de-al 13 slujitor al altarului în comunitatea generoasă și primitoare a bisericii din Ferendia dorind cu acest prilej părintelui și doamnei preotese mulți ani la biserica de aici rostind din inimă: ,,Bine ați venit Părinte drag”!

„Biserică şi presă în Banat”- o nouă candelă care luminează bolta creştină

Presa religioasă este educatoarea enoriaşilor”

                                                                Prof. Ioan Traia

Cugetarea de mai sus, rostuită de liderul Asociaţiei Presei Rurale din Banat, grăieşte mult adevăr. Dintotdeauna, presa scrisă, ca mijloc de comunicare între semeni, de la formele vechi de exprimare până la cele moderne, a avut ca misiune prioritară informarea cititorilor. Ziarul, revista şi alte publicaţii sunt azi, mai mult ca oricând, liantul viu în relaţia permanentă dintre edili, administraţie, elite, preoţi şi cetăţeni, respectiv credincioşi. Presa însă, mai cu seamă periodicele, ţinând cont de  puterea ei asupra individului, nu face doar informare, nu se adresează doar minţii şi gândirii umane, ci, credem noi, se detaşează vizibil ca forţă educativă, cu relevante posibilităţi de manipulare a maselor. O presă de calitate, alături de informaţie, deşi nu este literatură adevărată, trebuie şi să sensibilizeze, să emoţioneze chiar, să se adreseze nu doar minţii, ci şi inimii. Acest tip de scriitură (periodicele) de azi e necesar să depăşească simpla postură de emiţător de ştiri actuale, o face mult mai bine televiziunea, deci se cuvine să se apropie de literatură, fără a neglija veridicitatea unor informaţii.

De remarcat că în multe reviste tematice întâlnim pasaje întregi, pagini şi chiar materiale care ţin de literatură prin conţinutul lor şi mijloacele artistice de realizare. Iată deci că putem face astfel şi educaţie, nu doar informare seacă, rece. Asta pentru că unele exprimări scrise din aceste publicaţii sunt chiar zămisliri literare din care răzbat talentul şi înclinaţia spre adevăr şi frumos, vorba lui Creangă „Creaţia este treabă de gust, nu de silinţă”.

Referitor la felul cum gândim, cum ne exprimăm trăirile şi atitudinile, mi se par interesante cugetările cunoscutului filozof şi scriitor Gabriel Liiceanu desprinse secvenţial din ultima sa inedită apariţie „Nebunia de a gândi cu mintea ta”. Spicuiesc câteva idei, fără a fi extrase ca nişte citate. Autorul constată că, de fapt, nu gândim numai cu mintea noastră, ci şi cu a înaintaşilor, a celor pe care i-am citit şi i-am admirat. Astăzi gândim în orizontul televizorului, al facebookului, gândim în mare parte după spusele altora, după calculator, televizoristic, electoral. Suntem astfel manipulaţi şi, la rându-ne, manipulăm şi noi pe alţii. Iată de ce eruditul scriitor constată că într-o lume în care se gândeşte plat, e nevoie de nebunia gândirii.

Şi-atunci, revenind la rolul presei în general şi la al periodicelor în special, se desprinde concluzia că publiciştii nu trebuie să rămână nişte roboţi programaţi, nişte ştirişti care preiau idei şi le transmit maselor, ei trebuie, considerăm cu modestie, să se erijeze în inşi de la care învăţăm ceva util în efemera viaţă, în educatori şi chiar în formatori de opinii, de caractere.

Asta voia să demonstreze, am dedus eu, şi preotul dr. Valentin Bugariu, pe lângă meticuloasa muncă de cercetător cu spirit critic, în cartea Domniei-Sale, apărută în anul 2015, la apreciata editură craioveană Sitech.

Prin misiunea sa profesională, Preacucernicia-Sa este mereu aproape de enoriaşi, li se dăruie acestora spiritual şi părinteşte, iar, din prinosul de inteligenţă, destoinicie şi bunătate şi din sufletul său înduhovnicit, ne-a oferit şi nouă atâtea ocazii, de-a lungul timpului, să ne împrospătăm setea de cunoaştere şi filonul credinţei. Autorul acestui volum, specialist în teologie şi doctor în filologie, alături de dăruirea liturgică şi misiunea nobilă de cateheză, răspândeşte învăţătură şi credinţă şi este ca o lumânare care se consumă pe sine luminând pe alţii. Căci ce sunt atâtea volume şi scrieri pe care le-a izvodit Domnia-Sa, dacă nu nişte candele ce luminează viaţa cititorului, asemenea cunoscutei ziceri: „Un bec luminează o stradă, o carte luminează o casă”

O trăsătură a neobositului dr. Valentin Bugariu este implicarea până la pasiune în tot ceea ce ţine de credinţă, de cultură, de apostolat. La Domnia-Sa, omenescul ca trăsătură nobilă este un mijloc de înălţare a sufletului la enoriaşi, la conaţionali. Şi de minune i se potriveşte cugetarea creştină: „D-zeu ne-a lăsat pe acest mirific pământ pentru a face cinste neamului”.

Voi rândui în continuare câteva  modeste aprecieri într-o recenzie despre respectivul volum pentru cunoaşterea tematicii acestuia şi întru sensibilizarea iubitorilor de istorie, neam şi credinţă.

Tipărită, aşa cum notam mai sus, la Craiova, cartea, într-o ţinută elegantă, cu o ilustraţie de mare forţă sugestivă pe coperta nr. 1, cuprinde un număr de 201 de pagini. Impresionează sinceritatea care răzbate din chiar primele file unde autorul îşi arată recunoştinţă faţă de sponsori. „Mulţumesc tuturor în glas de rugăciune la lumina şi căldura unei candele într-o biserică din frumosul colţ de ţară bănăţean”.

Încă din „Argumentul” aşezat la pagina 13, distinsul preot ne informează că „Studiul care vede acum lumina tiparului a fost pregătit în vederea obţinerii gradului ştiinţific I  în preoţie…”şi că scopul acestui demers „nu este acela de a da informaţii, fiindcă mediul social este bombardat de acestea, ci acela de a problematiza…Toate au la bază puterea cuvântului, autoritatea scriiturii în faţa cuvântului predicat de la amvon…”. Aşa cum, de altfel, menţiona şi prof. Ioan Traia în prefaţa acestui volum recenzat: „Menirea de fond a presei constă tocmai în materializarea forţei cuvântului şi a înfăptuirii caracterului culturalizator al acestuia.” Prefaţatorul mai constată că „studiul ilustrează efortul de conturare a fenomenului misionar prin cuvântul scris şi se constituie într-un obiectiv major, acela de a penetra şi a reînnoii orice cultură, inclusiv cea religioasă”  şi că „publicaţiile bisericeşti trebuie să fie aproape de sufletul credincioşilor şi permanent atente la provocările existenţiale ale omului contemporan”. Este ceea ce afirmam şi eu la începutul  acestei recenzii că prin presa din periodice se încearcă şi se face chiar educaţie culturală.

Dar să deschidem coperţile volumului şi să-l cercetăm cu atenţie. Lucrarea „Biserică şi presă în Banat” ilustrează activitatea misionară prin publicaţii apărute în spaţiul religios bănăţean de câmpie, fără a face referire la cele din zona Caransebeşului şi la cele din diaspora Banatului sârbesc.

Structurată în şapte capitole şi unul rezervat bibliografiei, plus şapte pagini ilustrate la final, cartea dezbate între filele sale felul cum presa religioasă, de-a lungul timpului, face educaţie spirituală, culturală şi naţională. Primul capitol al lucrării se intitulează „Pastorală, misiune şi presă bisericească. Delimitări conceptuale.” Din prima secvenţă a acestuia, aflăm că „Preotul este pentru comunitatea încredinţată lui spre păstorire un educator. Predica în multiplele ei forme este o lecţie a credinţei”. Se detaşează ideea, desprinsă dintr-un un citat din Antonie Plămădeală inserat aici, că, de fapt, „ cadrul în care se dezvoltă îndrumarea pastorală şi educaţia creştină este cultura. Fără cultură, nu poţi stabili relaţii. Fără relaţii nu poţi stabili adevăruri. Fără un minim de adevăruri, nu poţi fi în armonie. Rămâi în dezechilibru.” De altfel şi Preacucernicia-Sa recunoaşte că „pentru mine, cultura…este nu numai amintirea chipului…părinţilor noştri, ci şi ducerea mai departe a iniţierilor lor la care au ajuns ei”. Aflăm apoi din extrasele din operele unor cunoscuţi cercetători în domeniu selectate aici, despre relaţia preotului cu enoriaşii şi caracterul pedagogic al acesteia, despre cult ca bază a culturii, despre evanghelizare ca „întâia carte de cultură a credinţei”, despre cateheză şi mijloacele folosite în procesul pastoraţiei ( tipărituri, reviste, calendare, pliante, site-ul parohial etc.) Deci  îndemnul este să se pună accent şi pe presă căci „Presa este amvonul modern al timpului nostru”  (David Voniga). Câteva file memorabile stăruie asupra rolului acesteia ca liant între cler şi credincioşi. Este „un spaţiu al propovăduirii credinţei” iar „Misiunea presei constă în vocaţia ei de a se adresa inimii, gândirii şi duhului fiecărui om, în vederea comunicării valorilor creştine şi integrării mediului social cu aluatul Evangheliei” se spune la pagina 21”.Sunt desprinse şi puse în faţa cititorilor şi funcţiile presei…cu explicaţii şi exemplificări.

O a doua secvenţă din capitolul întâi se referă la „ Presa bisericească din Banat. Istoric şi conţinut.” Sunt menţionate aici publicaţiile literare în ordinea apariţiei lor, de la primele („Telegraful român”, „Priculiciu”, „Deşteptarea”, „Luminătoriul”, „Dreptatea”…) până la cele de azi („Altarul Banatului” şi „Învierea”), iar prezentarea lor este însoţită de date concrete privind apariţia, conţinutul şi izvoditorii acestora.

Al  II-lea capitol, în aproape 50 de pagini, prezintă publicaţia religioasă bănăţeană „Învierea”, „ o izbândă a Mitropoliei”, al cărui fondator a fost mitropolitul Nicolae. Sunt desprinse ca funcţii derivate ale acestei foi: cele explicativă, educativ-formativă şi normativă.

Citim la pagina 34 că „presa exercită o putere deosebită, care nu stă în primatul informaţiei, ci în autoritatea scrisului”, iar bilunarul „Învierea” „oglindeşte: viaţa bisericească, cateheza şi îndrumările liturgice, chipuri de înaintaşi din istoria bisericii locale, literatură religioasă, prezentări bibliografice etc.” însă autoritatea scrisului, prestanţa editorială şi veridicitatea  informaţiilor erau date de patronajul Înaltpreasfiinţiei-Sale, mitropolitul Banatului Nicolae Corneanu, care semna articolele de fond mult timp şi se interesa direct de fiecare număr. Aflăm că publicaţia editează în paralel sase suplimente: „Stânca vieţii”, „Filocalia”, „Tineretul ortodox”, „Logos”, „Femeie ortodoxă”, şi „Suplimentul catehetic”. Extensia editorială  a acestei reviste câştigă în prestigiu şi prin faptul că preşedinţii de onoare au fost, înainte, I.P.S. Nicolae, iar azi, Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan, arhiepiscopul Timişoarei şi mitropolitul Banatului.

Parcurgând cele cinci părţi ale acestui al doilea capitol, identificăm varietatea materialelor care compun fiecare număr: editorialul iscălit de arhiereu, articole diverse cu caracter religios, apoi diferite rubrici separate, poezie originală şi ilustraţie proprie. Prestigiul revistei este dat şi de calitatea colaboratorilor: de la Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, mitropoliţi, episcopi, până la protopopi, preoţi, diaconi şi mireni de diferite specialităţi (etnologi, filologi, muzicologi etc.). Aproape întreaga pagină 38, din acest studiu, este plină cu numele „ostenitorilor publicaţiei”.

Preotul dr. Valentin Bugariu, un meticulos şi exigent cercetător, aduce în faţa cititorilor informaţii variate legate de multitudinea de teme abordate în cunoscuta publicaţie. Aflăm, bunăoară din cugetările mitropolitului timişorean, Nicolae,  că „Vitalitatea  Bisericii este tot atât de evidentă ca şi vitalitatea naţiunii” că „ortodoxia menţine relaţii armonioase cu statul”, că „în Biserică trebuie să trăim ca într-o casă” şi că „religia creştină are un caracter popular”. Sunt menţionate asociaţiile religioase şi de tineret precum şi utilitatea lor. Pagini întregi se referă la „Asociaţia Oastea Domnului”, care „este un copil al bisericii”, apoi la predarea religiei în şcoală şi la problemele privind redresarea spirituală a elevilor. Tot legat de rev. „Învierea”, suntem informaţi că aici se fac referiri la asistenţa şi rolul bisericii, precum şi la cateheza ca lecţie a Bisericii, la veştmintele liturgice, la pelerinajele din locurile sfinte ca mod de exprimare a sentimentului religios, la rromi şi integrarea lor, la comemorarea morţilor ca grijă pastorală a Bisericii, la participarea femeii la rugăciunea publică, etc.

Autorul a rezervat un capitol aparte legăturii dintre „Biserică şi mass-media”, adică publicaţiilor deţinute, emisiunilor de radio, revendicării unor clădiri şi spaţii, precum şi crizei financiare a instituţiilor bisericeşti şi neputinţei acestora de a asigura totdeauna salariile şi cheltuielile gospodăreşti.

În ultima secvenţă (II 5), intitulată „Varia”, sunt utilizate câteva articole pentru lămurirea unor probleme: individualitatea persoanei, termenul de Paşti, prezenţa copiilor şi a tinerilor la biserică, regula gramaticală de a utiliza prenumele înaintea numelui, ziua de duminică pentru celebrarea cultului divin şi alte aspecte din problematica pastorală şi misionară.

Capitolul al III-lea are ca titlu „Revista teologică „Altarul Banatului” considerată ca fiind un îndrumător pastoral şi misionar. Ea este o continuare a celei din Caransebeş cu acelaşi titlu. De aici, aflăm: când a apărut, colectivul de redacţie, numele unor marcanţi intelectuali care au colaborat. În subcapitolele acestei părţi, autorul ne informează despre „Biserică şi tradiţie” (misiune, secularizare, predarea religiei, primenirea bisericii, grija faţă de cimitir ), apoi despre „Biserică şi mass-media” (programul revistei, activitatea culturală…).Concluzia este că revista mitropolitană se ocupă onorabil de pastoraţia credincioşilor şi de o  întreagă paletă cultural- spirituală pentru educarea enoriaşilor.

Cel de-al IV-lea capitol „Calendarul almanah”, face, la început, un istoric al calendarului în general şi prezintă evoluţia lui. Apoi, în patru subcapitole, aflăm despre „Originea, istoricul şi conţinutul publicaţiei”.  Autorul volumului recenzat selectează  din diferite surse, informaţii despre evoluţia acestui tip de scriere, de la „Îndrumătorul bisericesc” (1980), la alte formulări, până la titulatura de azi „Calendar al Arhiescopiei Timişoarei”, ajuns la al 35-lea an de apariţie (2015), când este îngrijit de Înaltpreasfinţitul Ioan, Mitropolitul Banatului.. În celelalte părţi ale acestui capitol, autorul ne informează despre „Probleme de pastorală şi misiune creştină” (relaţia dintre familie şi biserică, rolul educativ al serviciului liturgic…), despre „Pastorală-calea povăţuirii”, din care aflăm care sunt organele Bisericii (Adunare, consiliu…), despre preot şi parohie, despre problemele creştinului aflat în faţa morţii, iar, în ultima parte a acestui capitol, suntem informaţi despre „Iniţiative misionare” (buna pregătire a clerului, săvârşirea slujbelor după rânduială fără inovaţii, catehizarea copiilor etc.). Toate acestea refac, pe scurt, demersul publicistic al „Calendarului almanah” editat de Eparhia Timişoarei.

„Publicaţiile parohiale”, ca titlu pentru cel de-al V-lea capitol, ne prezintă apariţiile editoriale  consemnate în rev. „Învierea”. Sunt înşiruite numele lor urmate de scurte informaţii despre fiecare. Iată-le: „Anghelos”, „Apostolii”, „Arhanghelul”, „Buletin parohial”(Lugoj), „Buletin parohial”(Timişoara), „Candela Pesacului”, „Lovrinul ortodox”, „Iconostas”, „Lumină Divină”, „Lumina din Plopi”, „Lumină lină”, „Luminătorul Gearmatei”, „Lumini de gând”, „Paideia”, „Sfeşnicul” şi „Vatra nouă”.

În 3o de pagini, pr. Valentin Bugariu ne informează punctual despre apariţia acestora, precum şi despre format, tiraj, tematici, rubrici şi principalii colaboratori. Domnia-Sa rânduie aici păreri personale, dar şi multe aprecieri notabile ale altor personalităţi. Iar meticuloasele şi atent alesele indicaţii din subsolul paginilor constituie explicaţii şi surse autorizate pentru o bună înţelegere a mesajelor transmise de apreciatul autor. Spaţii mari, fără părtinire, sunt rezervate câtorva merituoase apariţii: „Arhanghelul” (de la Birda), „Buletin parohial” (Timişoara), „Candela Pesacului”, „Iconostas” (de la Giroc), „Lumină lină” (Colonie-Gătaia), „Lumini de gând” (Freidorf) şi „Vatra nouă”, (de la Giarmata  Vii).

Ca o concluzie la acest capitol, merită să cităm, selectiv, cugetarea părintelui dr. Valentin Bugariu: „Publicaţiile parohiale încearcă să împărtăşească Vestea cea Bună dincolo de spaţiul liturgic…fiecare după posibilităţile locului face o misiune creştină. Din păcate, multe dintre ele au dispărut prin mutarea preotului în altă parohie” de aici concluzia că „apariţia unei astfel de publicaţii se datorează slujitorului altarului”.

Ultima secvenţă a acestei valoroase apariţii editoriale se intitulează „Publicaţii rurale”. Încă de la începutul capitolului final, neobositul publicist îşi motivează opţiunea astfel: „Chiar dacă nu sunt editate de Biserică…, ci de şcoală, asociaţii culturale conduse de profesori, muzeografi, directori de Cămin cultural, în redacţie este cuprins şi parohul locului, iar viaţa religioasă îşi are pagina ei bine rânduită”.

Sunt selectate un număr de opt publicaţii, iar, în cele peste 20 de pagini din volum, găsim toate informaţiile necesare, cu predilecţie cele referitoare la articolele cu caracter religios. Iată numele acestor foi rurale nominalizate: „Cenăzeanul” (la Cenad), „Curierul de Gătaia”, „Jurnalul de Gătaia”, „Lumină Giroceană”, „Lumina satului” (de la Giroc). Autorul rezervă acestei foi cu o bogată tradiţie aproape zece pagini. Ne dă relaţii despre articolele religioase publicate, despre distinşii intelectuali precursori, preoţii David Voniga şi Horea Vişoiu şi ei merituoşi editori ai ziarelor locale, apoi despre marile praznice creştine, despre studiul asupra epitafurilor existente în cimitirul din Giroc, semnat de prof. Murariu, redactorul-şef  al publicaţiei. Alte reviste săteşti prezentate aici sunt: „Medveşanul” (din Urseni) şi „Suflet nou” (din Comloşul Mare) asupra acesteia din urmă autorul mai stăruie oferindu-ne şi alte informaţii. Revista, apărută încă din perioada interbelică, are azi trei suplimente: „Suflet de dascăl”, „Suplimentul istoric” şi „Suflet de copil”. Ultimul periodic menţionat în ordine alfabetică este „Vatra satului” din localitatea Ferendia, comuna Jamu- Mare. Această foaie sătească, ajunsă la 10 ani de apariţie, este condusă de prof. Ioan Traia, liderul A.P.P.R.B., care, încă din editorialul de debut, ne anunţa că „Prin cuvintele noastre sincere vă aducem o firavă mângâiere, o undă de lumină în întunericul prezent”. În fiecare număr  al acestei scrieri rurale, sunt prezente „articole de substanţă religioasă legate de marile praznice care au sensibilizat enoriaşii” (prof. Iosif Marius Circa, red.- şef  adjunct).

Iată-ne la finele volumului recenzat. Autorul, pr. dr. Valentin Bugariu, încheie cu o  mărturisire de referinţă: „Cercetarea fenomenului religios din presa rurală a fost anevoioasă, deoarece multe din publicaţii nu au fost inventariate în vreo bibliotecă…Cele menţionate fac parte din A.P.P.R. din Banat şi au putut fi consultate datorită unui frumos obicei, acela de schimburi de publicaţii la întâlnirile periodice… Materialul scris aminteşte de trecutul bisericesc, personalităţi ecleziastice, cuvinte de învăţătură, toate laolaltă reliefând bogăţia credinţei ortodoxe, un model de urmat în lumea satului”.

Şi-a venit şi vremea încheierii. Acest studiu gândit şi aşternut pe hârtie de exemplarul preot dr. Valentin Bugariu, se vrea, şi materialul o poate confirma, să fie o izbutită cercetare asupra publicaţiilor de pe întinsul Eparhiei Timişoarei, punând accent pe rolul preotului paroh în munca de împlinire, dar şi de promovare a misiunii ecumenice a Bisericii Ortodoxe. Şi mai cred neîndoielnic că Preacucernicia-Sa a izbutit de-a binelea, să fie o făclie care luminează calea ortodoxiei în munca de culturalizare a creştinului de azi.                                       

                                                                  

       14 oct. 2016       

prof. Iosif Marius Circa        

                    

                                                                             

Taina Sfântului Maslu în parohia Birda

Duminică, 16 octombrie cu începere de la orele 16⁰⁰ a fost oficiată Taina Sfântului Maslu de obște în biserica cu hramul ,,Nașterea Maicii Domnului” din parohia Birda, protopopiatul Deta.

Cu acest prilej au slujit P. On. Păr Ioan Prisăcean, protopopul Detei și C. Păr. Zoran Milovanov (parohia Berecuța), Ioan Sălvan (parohia Folea), Călin Negrea (parohia Gătaia), Sebastian Andrei Petrescu (parohia Percosova), Tiberiu Gherasim (parohia Ferendia) și Valentin Bugariu, parohul locului.

S-au împărtășit de darurile Sfintei Taine credincioși din parohie, precum și de la parohiile învecinate. Au fost prezenți mai mulți elevi din parohie împreună cu profesorul de religie Doru Popa.

Cuvântul de învățătură a aparținut P. On. Păr. Protopop care a pus la sufletul credincioșilor prezenți importanța practicării dragostei ca virtute creștină așa cum reiese din imnul închinat ei de Sfântul Apostol Pavel.

Ioan Traia, Cătălin Balaci, Groși. Contribuții monografice, Editura Eurostampa, Timișoara, 2016, 165 p..

Dorința de cunoaștere a satelor bănănețene ne este astâmpărată cu o nouă realizare monografică închinată satului Groși din județul Timiș. Autorii, prof. Ioan Traia și dr. Cătălin Balaci sunt reputați cercetători în dezvelirea istoriei, tradițiilor bănățene, fiind ostenitori în cadrul Muzeului Satului Bănățean din Timișoara.

            Din Argument-ul cărții aflăm de imboldul neostoit al autorilor în cunoașterea satului: ,,Există în om o vie și firească curiozitate față de trecutul său și al comunității de unde provine. Întoarcerea spre obârșii, spre rădăcinile din care-și trage sevele, spre evenimentele, tradițiile și mentalitățile care l-au creat ca om, comunitate, popor au constituit preocupări generoase ale unor truditori ai scrisului. Din această pleiadă de truditori, mulți s-au aplecat cu dăruire, trudă și competență spre a lumina unele din tainele trecutului și nu puțini au avut ca obiect de cercetare chiar istoria unui sat, a unei comunități, având în vedere valorificarea trecutului istoric și cultural al unui sat”. (p. 5).

            Acestei dorințe oneste de cercetare se mai adaugă și faptul –deloc neglijabil– că singurul nostru cosmonaut Dumitru Dorin Prunariu își are obârșia din Groșii Banatului. Pentru a certifica acest lucru, autorii volumului de față apelează în demersul lor științific la un fragment dintr-o monografie închinată cosmonautului bănățean: ,,Ilie Prunariu, bunicul dinspre tată, era unul dintre cei mai școliți oameni din Groși, sat al comunei Margina, județul Timiș. Făcuse Primul Război Mondial și fusese primar o perioadă în frumoasa localitate de pe Valea Begheiului. A lucrat mulți ani la pădure și a murit la 87 de ani.

            Bunica Maria, deși provenea din părinți înstăriți, a avut de suferit ‹‹grație›› zgârceniei acestora. Fată isteață din Coșevița se va mărita cu Ilie, flăcăul care o pețise, chiar și fără zestre. Împreună vor avea trei copii: Simion (tatăl personajului), Saveta și Valeri. Ultimii doi vor rămâne în sat, trăindu-și durerea de a nu fi avut copii.

            La casa bunicilor, aflată la capătul satului, venea Dorin în perioada vacanțelor și se bucura de minunățiile oferite de generoasa natură”. (p. 7).

            În cuprinsul a IV capitole (Cadrul geografic, Istoricul satului Groși, Biserica și Școala și Așezări, toponime, administrație) autorii încearcă și reușesc să refacă istoria unui sat din epoca veche și până în zilele noastre folosind o bogată și valoroasă bibliografie formată de lucrări de diverse specialități: geografie, istorie, toponimie, etnografie, pedagogie, lingvistică, teologie ș. a. Între autorii ,,clasici” în întocmirea oricărei monografii îi amintim selectiv pe: Paul Binder, Nicolae Bocșan, Gheorghe Ciuhandu, Remus Crețan, Vasile Frățilă, Fr. Griselini, Liviu Mărghitan, Florin Medeleț, Ioan Munteanu, Ion B. Mureșianu, Nicolae Săcară, I. D. Suciu, Dumitru Țeicu, Aurel Țintă și mulți alții.

            Cel dintâi capitol este destinat geografiei locului (Relief, Clima, Hidrografia, Solurile, Vegetația și Fauna). Având un caracter introductiv nu vom zăbovi asupra conținutului acestuia poate doar în a aminti formarea reliefului: ,,Relieful comunei este destul de variat, ca rezultat al unui proces îndelungat de evoluție în care s-au format și pus în loc șisturi cristaline. Din punct de vedere geologic teritoriul comunei este așezat pe un teren cristalin la peste 500 m adâncime, peste care s-au depus orizonturile panonice constituite din marnă, intercalate cu nisip și argilă”. (p. 13-14).

            Așezarea umană din Groși s-a format în pădurile de stejar, gorun și tei a locului. Pentru identificarea istoriei vetrei satului, autorii, Ioan Traia și Cătălin Balaci pornesc de la istoria Banatului, a așezării așa cum apare aceasta menționată în cărți deja apărute dar și în arhivele bisericești și naționale. Debutul cap. al II-lea destinat Istoricului satului, începe cu o mărturisire sinceră asupra ineditului cercetării: ,,Lipsa unor cercetări arheologice sistematice nu ne permite să ne pronunțăm cu certitudine asupra vieții pe aceste meleaguri. În stadiul actual al cercetărilor, în absența unor săpături arheologice sistematice în hotarul satului, precum și din cauza publicării parțiale a descoperirilor sau a nepublicării rezultatelor unor cercetări, se știe destul de puțin despre peisajul arheologic al satului Groși”. (p. 21).

            Cu toate acestea, autorii reușesc prin analogie cu studierea microzonei să tragă câteva concluzii acceptabile pentru epoca veche. Descoperiri neolitice au fost identificate la Bulci și Căprioara, cele din epoca bronzului la Bulci și Birchiș, din cea a fierului cu cele două subdiviziuni ale ei, Hallstatt și La Tène la Bulci și în sfârșit romane la Birchiș, Bulci și Căprioara. Aceste descoperiri atestă locuirea ținutului din vechime. Pentru cei care vor citi această monografie, autorii, desigur specialiști, în demersul lor punctează caracteristicile fiecărei faze de locuire umană; dezvoltarea agriculturii, adaptarea economiei la zonele de relief, constituirea relațiilor sociale întemeiate pe familia de tip patriarhal, apariția comerțului. (p. 25-28).

            După epoca începuturilor, cea de-a doua subdiviziune cronologică este cea a Voievodatului bănățean, perioada în care Banatul era deja organizat la venirea ungurilor în Câmpia Panonică în veacul al IX-lea. Voievodatul lui Glad, apoi al lui Ahtum și-a avut capitala la Morisena (Cenad) și a stăpânit Țara Banatului până la Criș. (p. 35). Prin trădarea lui Ahtum de fratele său Chanadinus a avut loc intervenția maghiară. O concluzie pertinentă asupra acestei epoci este lăsată de autori: ,,Moartea lui Ahtum nu înseamnă lichidarea voievodatului, ci doar schimbarea celui ce-l conduce. Acest principiu al unei singure familii stăpânitoare de țară, cu reprezentanți aleși din ramura principală sau ramuri colaterale, este și o realitate a întregului Ev Mediu românesc, indiferent de zonă. Voievodatul bănățean condus de Ahtum este numit de izvoarele citate o țară terra regnum (regat). El îngloba atât Banatul, cât și Crișana”. (p. 36).

            Acum apar și primele atestări documentare care sunt puse de autorii Monografiei Groșilor nu pe seama unei populări a ținutului, ci pe apariția relațiilor feudale. ,,O adevărată ‹‹explozie›› de atestări documentare ale așezărilor bănățene se produce în secolul al XIV-lea, îndeosebi în a doua jumătate a sa. Ea nu poate fi pusă nicidecum pe seama unei populări masive, ci doar pe momentul în care aceste așezări intră în sfera relațiilor de producție de tip feudal și de instituționalizare a acestor relații. Atestarea documentară relativ târzie a comitatelor, ca forme politico-administrative – 1156 Arad, 1177 Timiș, 1197 Cenad, 1200 Caraș - este o dovadă a acestei lentei pătrunderi spre est. Rezistența vechilor forme de organizare autohtonă –cnezatele– a determinat această încetineală organizatorică”. (p. 38).

            Prin Groși este atestat ,,drumul sărarilor”. Drumul pornea din Căprioara până la Căpâlnaș, iar de acolo spre sud-vest prin Groși, Zorani și Margina unde se unea cu Drumul Mare. (p. 46).

            ,,Prima atestare a satului Groși ar putea fi anul 1508-1519, când se amintește ca proprietate a lui Abrahamfy. Și în materialul cules de Nicolae Ilieșiu în perioada interbelică pentru a redacta o monografie a Banatului am găsit aceeași informație legată de prima atestare a satului Groși”. (p. 49).

            Sub ocupația turcească (1552-1716) satul a fost locuit (Ion Lotreanu) iar locuitorii au fost siliți să se adapteze împrejurărilor. În 1595 Sigismund Bathory a donat posesiunea Groși împreună cu alte sate lui Ștefan Iosika. La venirea lui Ștefan și Valentin Török la Margina au luat parte și iobagii George Sârb și Stan Gorjan din sat.

            După înlăturarea jugului de lemn cu cel de fier, habsburgic este pus pe provincia dintre Dunăre și Mureș. Primul guvernator, contele Claudiu Floriund Mercy (1718-1734) a împărțit Banatul în 11 districte printre care și Lipova care îngloba și satul Groși. Localitatea este menționată și în conscripția din 1717 cu 16 case.

            Din timpul Dualismului amintim înființarea Partidului Național Român în 1869, a Astrei (1896), mijloace prin care s-a trezit conștiința națională a românilor din Banat. Din Primul Război Mondial satul a dat 14 eroi, 4 răniți și doi voluntar întorși din prizonierat. (p. 66-67).

            În preajma evenimentului Marii Uniri s-a format și în Groși Garda Națională din 18 persoane între care și Ilie Prunariu. O măsură mult așteptată după unirea Banatului cu România a fost Reforma agrară din 1921. ,,Prin reforma agrară din 1921, în satul Groși au fost împroprietărite 57 de persoane cu 1-2 iugăre, după cât pământ au avut înainte de aplicarea reformei agrare. În plus, a fost împroprietărită școala de stat cu un 1 iugăr”. (p. 72).

            În cel de al Doilea Război Mondial satul a dat un erou pe frontul de Răsărit. După 1948 a fost impus regimul comunist. Chiar dacă nu s-a putut realiza colectivizarea agriculturii ,,satul era supus plătirii unor cote ruinătoare, schimbările produse în mentalitatea și munca sa, întreținute de autorități, au afectat puternic ființa țăranului bănățean”. (p. 75).

            Capitolul al III-lea este ocupat de Biserică și Școală, ca cele două instituții tradiționale de educație ale poporului român.

            În microzona Groșilor au fost atestate mai multe biserici și mănăstiri catolice: Bulci, Căpâlnaș, Sanctul Michel care la origine au fost biserici ortodoxe ,,luate de aceste ordine în perioada ofensivei catolice”. (p. 83-84).

            ,,Primul lăcaș de cult se pare că a fost adus aici din Ostrov, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Pe o Cazanie de la Iași (1643) avem o însemnare a presbiterului Alexandrescu din Groși, 21 Nov. 1864”. (p. 88). Din 1767 avem și numele unui preot, Gheorghe Nestorovici, născut în Pojoga și hirotonit la 16 ian. 1764. Parohia cu 48 de case făcea parte din Protopopiatul Lipovei. (p. 89).

            Biserica de lemn de astăzi cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului” a fost adusă în sat la 1826 din Căpâlnaș unde a fost ridicată în 1741. ,,Biserica este construită din lemn de gorun pardosit cu pământ, acoperită cu șindrilă, după spusa locuitorilor, ctitori, antrepenori, sculptorul și pictorul nu se știe cine sunt. Dimensiunile clădirii în interior, lungimea de 19 metri, lățimea de 7 metri, înălțimea de 7 metri. Stilul în care este zidită biserica este stilul roman după cum se vede de la arhitectură și pictură. Hramul ei vechi și actual: Cuvioasa Parascheva”. (p 90). Biserica a fost târnosită la praznicul Bunei Vestiri în 1822 de episcopul Ștefan Stancovici, prilej în care hramul a devenit Sfânta Cuv. Parascheva.

            În prezentarea bisericii, autorii dau date despre celelalte bunuri ale lăcașului liturgic: pictură, antimis, clopote, troițe și cruci, cartea veche bisericească, obiecte de cult, cimitire. Tot cu acest prilej sunt amintiți preoții, cântăreții, epitropii, vizitele canonice etc.         

            Alături de Biserică, Școala Confesională apoi de Stat are ca punct de naștere anul 1838. Construcția, întreținerea și modernizarea a revenit parohiei. (p. 123). Primul învățător consemnat a fost Partenie Ungur din Bata 1830-1838. Preotul Ilie Moțiu a fost și învățător în perioada 1878-1883 și ctitor al școlii împreună cu păstoriții săi. (p. 125).

            În cadrul activității culturale amintim Asociația religioasă ,,Sfântul Gheorghe” (1929) care a avut 33 de membrii. Aceasta a dispus de Cor, a organizat manifestări cultural-religioase. Corul a susținut concerte și la Margina, Sintești și Temerești. (p. 129).

            Preotul Ioan Bucșa a înființat o filială a Astrei în 1944 cu 44 de membrii și cor școlar. Tot aici sunt amintiți: intelectualii satului și portul popular.

            Cel din urmă capitol, IV, propune cititorilor mai multe date legate de așezări, toponimie și administrație. Am reținut aici două informații: o legendă cu privire la întemeierea satului și etimologia așezării pe care le redăm spre exemplificare: ,,Tradiția populară ne spune că satul Groși a fost întemeiat de trei ciobani, care în transhumanță cu turmele de oi au găsit aici locuri bune de pășunat. Desigur că, locurile fiind izolate, departe de administrația stăpânilor austro-ungari, cei trei ciobani: Stan Gorjan din Gorj, Gheorghe Sârbu – din Hațeg și Ioan Ursu– din Vărădia, și-au construit stâne și colibe de locuit pe terenurile pe care le-au păscut cu turmele lor. Astfel Stan Gorjan și Gheorghe Sârbu au pus stânele și au întemeiat așezări pe dealul Cerceaja, și Ioan Ursu pe dealul ce-i poartă numele (Ursu). Din lipsă de apă, cu timpul, aceștia s-au stabilit pe actuala vatră a satului, pe așa numita uliță a Crâstenilor (după 1600). S-au mai așezat aici și alte familii, venite de pe Valea Mureșului – Căpâlnaș, între cele mai vechi fiind cunoscută familia Crista, nume pe care îl poartă și astăzi familii din sat.

            Numele satului se pare că vine de la cuvântul ‹‹groș›› care conform Dicționarului Limbii române înseamnă ‹‹buștean››.

            În limbajul actual ‹‹groșii›› sunt bucăți de lemn, fasonate, care se folosesc în construcția caselor, introducându-se între ‹‹căței›› (stâlpi ciopliți, cu șanțuri pe două fețe în care se introduc capeții groșilor). La începutul existenței comunității, toate casele s-au construit din ‹‹bușteni›› și ‹‹groși›› între ‹‹căței››. De aici și numele satului Groși”. (p. 139-140).

            Prin prezenta carte încercatul, harnicul și priceputul monograf Ioan Traia aflat cel de-al zecelea volum monografic și dr. Cătălin Balaci la debut reușesc să ofere locuitorilor satului o monografie a toposului binecuvântat din pădurea Făgetului o carte de vizită a contituității firești în vatra satului. Cartea este totodată și un manual al locului atât de necesar astăzi când există pericolul dezrădăcinării de casa părintească. Prin toate filele volumului răzbate credincioșia locuitorilor față de sat, biserică, școală, tradiții și obiceiuri. Într-un trecut nu atât de îndepărtat localitatea si-a avut oamenii săi care nu l-au părăsit contribuind la fala de astăzi a acestuia, fie că e vorba de meșterii lemnari care au reparat în cursul anilor biserica, fie truda învățătorilor localnici și a celorlați intelectuali care au pus umărul la dezvoltarea satului.

            Sincere felicitări autorilor, iar cititorilor răbdare și atenție în dezvelirea unei bucăți de suflet care de astă dată poartă numele de Groșii Banatului!