Pe 15 ianuarie este serbată pentru români Ziua Culturii Naționale identificată printr-o voită coincidență cu ziua nașterii Poetului nepereche - Mihai Eminescu.
Dacă anul trecut, parohia Birda a adus în atenția credincioșilor personalitatea poetului național așa cum a fost creionată de întâiul exeget literar al operei eminesciene, Miron Elie Cristea devenit după Marea Unire, mitropolit primat, apoi primul patriarh al României, anul acesta - 2016 - o ipostază eminesciană ne va fi reliefată prin creșterea limbii românești în contribuția estențială a eminescologului timișorean G. I. Tohăneanu. Redăm un fragment care poate fi identificat cu o scrisoare așa cum îi plăcea profesorului să spună de la înălțimea catedrei Magistrului către învățăcelul dornic de a-și însuși măcar în parte darul celui dintâi:
Minune…[1]
…
este doar una – dar ,,superlativă”, cu toate că destul de abstractă – dintre
multele imagini cu care Eminescu își întâmpină și își ,,re-numește” iubita:
,,Căci pentru care altă minune decât tine̸ Mi-aș risipi o viață de cugetări
senine”; ,,Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,̸ Minune cu ochi mari și mână
rece”. Mai cunoscute sunt însă versurile următoare, din Floare albastră: ,,Și te-ai dus, dulce-minune,̸ Ș-a murit iubirea
noastră”. Mănunchiul imaginilor eminesciene ale iubitei sporește cu aceea,
delicată, a ,,florii”, din aceeași poezie: ,,Ce frumoasă, ce nebună̸ E
albastra-mi, dulce floare!”. Metafora revine în Sărmanul Dionis, unde eroul, scriindu-i iubitei sale Maria, o
cheamă, pe rând, și floare, și stea, ,,motivând” transferurile metaforice:
,,Floare! cum surâzi în grădina viselor tale (…); stea! Cum lucești în cerul
tău…”.
Spre
cinstea marilor noștri poeți – în stare să descopere, într-un singur crâmpei
din realitate, sursa unor sugestii și a unor direcții asociative profund
diferite -, trebuie făcută acum precizarea că, în numai câteva versuri
argheziene din Cântare omului, toți
cei trei termeni înșirați anterior – prin care Eminescu își împodobește iubita
– devin metafore ale ,,mâinii”, privită, succesiv, ca floare, ca minune, ca
stea; altfel spus, ca izvor de gingășie și frumusețe, de isprăvi uimitoare ale
muncii, de întruchipări – luminoase și nevrednice ale artei. Reproduc primele
trei versuri din poemul Să ți-o sărut: ,,Ți-o-ntorc
pe dos și față și nu mă pot supune̸ Să cred că floarea asta, ce-o țiu, nu-i o
minune.̸ O asemănam cu-o floare, dar seamănă cu-o stea”.
Snopul
imaginilor iubitei nu s-a împlinit încă, din punctul de vedere al lui Eminescu.
Sensul, altfel destul de difuz, al substantivului de origine verbală avere –
sinonim obștesc pentru ,,bogăție” – este circumscris de poet și constrâns să
sugereze, printr-un proces de ,,condensare” semantico-stilistică, ,,prețul”
ființei adorate. Presentimentul unei pierderi ireparabilă cutreieră aceste
versuri, evocând gesturi tandre săvârșite precipitat, de spaima că ele nu aveau
să se mai repete: ,,Eu strâng la piept averea-mi de-amor și frumuseți,̸ În
sărutări unim noi sărmanele vieți…”.
Nu
va fi de prisos observația că, în atare cazuri, termenul imagine (în ultimul
citat: averea-mi) se însoțește cu determinări poetice adecvate (de-amor și
frumuseți), menite să înlesnească perceperea lui figurativă. De o asemenea
încadrare contextuală beneficiază și mireasă, către sfârșitul poeziei Atât de fragedă…: ,,Te-duci, ș-am înțeles
prea bine̸ Să nu mă țin de pasul tău,̸ Pierdută vecinic pentru mine,̸ Mireasa
sufletului meu!”.
Cuib
și urmă a dragostei, vestitori tăcuți, ai înfiripării ei, ochii – determinați,
la rându-le, de epitete caracteristice – devin, prin figura numită pars pro
toto (,,partea în locul întregului”), unul din ,,sinonimele” iubitei: ,,Și
privind păienjenișul din tavan, de pe pilaștri,̸ Ascultam pe craiul Ramses și
visam la ochi albaștri”. Maai puțin citat, dar parcă mai bogat în implicații,
mi se pare fragmentul următor din Freamăt
de codru, unde identitatea poetică dintre pronumele ea și expresia
figurativă ochii vineți se înregistrează cu încântare: ,,Am răspuns: - Pădure
dragă,̸ Ea nu vine, nu mai vine!̸ Singuri, voi, stejari, rămâneți̸ De visați la
ochii vineți,̸ Ce luciră pentru mine̸ vara-ntreagă!”.
Seria
,,sinonimelor” se lărgește cu una, surprinzător de suavă, cuprinsă într-un vers
din cea mai frumoasă elegie postumă, Apari
să dai lumină: ,,Tu ramură-nflorită… pe visul meu te pleci!”.
În
sfârșit, altundeva, iubita devine vis ferice de iubire, numai că imaginea va fi
imediat consolidată cu încă una, cunoscută, dar însoțită, de astă dată, cu alte
determinări: ,,O, vis ferice de iubire,̸ Mireasă blândă din povești,̸ Nu mai
zâmbi! A ta zâmbire̸ Mi-arată cât de dulce ești…”
*
Ramură-nflorită,
vis stea, floare, minune…; gingașe ofrande ale Poetului – aduse femeii iubite.
Atât de fragedă…
Atât de fragedă,
te-asameni
Cu floarea albă de
cireș,
Și ca un înger dintre
oameni
În calea vieții mele
ieși.
……………………………..
G. I. Tohăneanu
