Contribuţia
vlădicii Elie Miron Cristea la dezvoltarea eminescologiei românești*
Ziua de 15 Ianuarie este socotită și cinstită
deosebit în calendarul cultural al poporului român drept zi de naștere a
poetului național dar și Ziua Culturii Române. Pentru a marca acest eveniment
pentru credincioșii Parohiei Birda prezentăm un material închinat lui Eminescu
văzut de un tânăr teolog de altădată, episcop al Caransebeș dar și mitropolit
primat din 1919, apoi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925-1939).
* *
*
Exeget al poetului naţional. La Universitatea
budapestană, Miron Cristea şi-a susţinut teza de doctorat cu o abordare
monografică închinată lui Eminescu. Este prima lucrare temeinică închinată
poetului naţional. Teza a fost publicată aşa cum de altfel a fost susţinută, în
limba maghiară la
Tipografia ,,Aurora” a lui Tudoran Endre din Gherla în 1895.
Titlul complet a fost: Eminescu. Élete és
müvei tanulmány az üjabb román irodalom köréböl. (Eminescu. Viaţa şi opera. Studiu asupra unor creaţii mai noi din
literatura română), autor Cristea Iliéş.
În ceea ce priveşte lucrarea de care ne vom ocupa,
ea debutează cu prezentarea biografiei apoi a operei poetului şi la final
concluziile lui Elie Cristea. În prima parte a vieţii sunt consemnate cu
exactitate etapele vieţii lui Eminescu, apoi este înfăţişată familia poetului,
prietenii, iubirile vieţii. Sunt consemnate, data (15 ianuarie 1850) şi locul
naşterii (Botoşani). Pentru descoperirea locului naşterii, l-au trimis la Botoşani pe studentul N.
D. Giurescu. Acesta pe baza registrului matricol al catedralei Uspenia, a
stabilit că poetul Mihail Eminovici s-a născut la 15 ianuarie 1850 în Botoşani
şi a fost botezat tot acolo, la 21 ianuarie în acelaşi an[1].
Autorul insistă cu date care creionează familia, tatăl, Gheorghe Eminovici s-a
ocupat cu agricultura, a murit la 8 ianuarie 1884. Mama Ralu, născută Juraşcu,
fostă călugăriţă la o mănăstire din Botoşani a murit de tuberculoză. Se poate
deci presupune că de la mama ei, care a murit devreme va fi moştenit Eminescu
germenii bolii care, datorită vieţii dezordonate, s-au dezvoltat şi au grăbit
încă din primăvara vieţii apropierea catastrofei[2].
Este amintit locul copilăriei lui Eminescu, Ipoteştiul, unde părinţii aveau o
moşie. Petrecerea la Ipoteşti
a lăsat urme adânci în opera lui Eminescu, unde dorul de locurile copilăriei
s-au împletit cu dorul de ţară. Liniştea
şi libertatea vieţii de la ţară, frumuseţea dealurilor –pe care aşa de
frumos le-a cântat în versurile sale, - singurătatea pădurilor şi, în general, contactul
direct cu natura au avut o influenţă adâncă şi permanentă asupra lui, şi, de
timpuriu, au dezvoltat în el adâncimea cugetării şi înălţimea zborului minţii,
amândouă atât de prezente în minunatele sale poezii[3].
Teza aduce lămuriri asupra anilor de şcoală a lui
Eminescu, cu primele clase urmate la Botoşani , apoi din 1860 la Cernăuţi , acolo
înscriindu-se şi la gimnaziu. În acest timp activa aici Aron Pumnul, renumitul
purist şi fonetist român. Mânat de visurile sale adolescentine cum nota
Cristea, Eminescu în primăvara anului 1863 părăseşte şcoala urmând cursurile pe
viitor la fără frecvenţă. Acum începe prima peregrinare, odată cu intrarea în
trupa lui Tardini-Vlădicescu. Nu sunt prea multe informaţii consemnate din
această perioadă, precaut autorul aminteşte de o întâmplare: un actor l-a
informat pe Ion Luca Caragiale că prin anul 1868, l-a găsit pe Eminescu la Giurgiu ca servitor în
curte la un hotel. Trăia într-o foarte mare sărăcie, dar citea cu ambiţie mai
ales pe Schiller şi, cu lacrimi de bucurie, recita din versurile acestuia.
Actorul, dându-şi seama de talentul lui Eminescu, l-a luat cu el la Bucureşti şi l-a angajat
ca sufleur. În această calitate a rămas doi ani în trupa lui Pascaly[4].
În paginele tezei este consemnată apariţia primei poezii închinate magistrului,
La moartea lui A. Pumnul (1866) care
a apărut într-un caiet cu titlul: Lăcrămioarele
învăţăceilor gimnaesiaşti de-n Cernaeuţi la mormântul prea iubitului lor
profesoriu Arune Pumnul, poezia lui ocupând locul al II-lea. A fost semnată
M. Eminovici, elev la fără frecvenţă. A fost consemnată colaborarea cu
,,Familia”. În legătură cu această perioadă a vieţii este evidenţiată
activitatea poetului în cadrul societăţii ,,România Jună”, inclusiv rolul avut
în comemorarea lui Ştefan cel Mare.
Eminescu îşi încheie clasele elementare la Cernăuţi , apoi este elev
gimnazist în clasa a VI-a la
Blaj. A urmat apoi
cursuri în cadrul Universităţilor din Viena, apoi din Berlin. În timpul cât a
stat la Viena ,
Eminescu a activat şi pe tărâm literar. De aici a trimis în 1870 Veneră şi Madonă la redacţia revistei
,,Convorbiri literare” din Iaşi care spre, deosebire de încercările de la
,,Familia”, prezentau un progres considerabil. I. Negruzzi, dându-şi seama de
talentul autorului, a început să corespondeze cu el[5].
Tot la insistenţele lui Iacob Negruzzi este numit
director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Aici autorul aminteşte prima muză a
poetului, ,,făptură blondă cu ochi albaştri”, Veronica, soţia pofesorului
universitar Ştefan Micle. Este punctată şi activitatea în calitatea de revizor
şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. În această funcţie s-a preocupat de
modernizarea vechiului sistem de predare în şcolile vremii[6].
Puţine sunt rândurile consacrate şederii la Berlin , însă Elie Cristea
aminteşte de înrâurirea filosofiei kantiene şi schopenhauriene asupra
viitorului literar al poetului nostru naţional. Urmărindu-l pe poet, tânărul
teolog român îl surprinde în profesiile avute: iarăşi bibliotecar, destituit de
guvernul liberal, apoi redactor ,,Curierul” de Iaşi şi ,,Timpul” din Bucureşti.
Cristea împărtăşeşte opinia lui Hasdeu potrivit căreia, alta ar fi fost soarta
lui Eminescu dacă i s-ar fi asigurat o slujbă stabilă. Pentru a fi convingător,
Elie Cristea recurge la cuvintele lui Eminescu, redate într-o conferinţă de
Alexandru Vlahuţă: ,,Am obosit deoarece conduc singur această prăvălie de idei
şi, deasupra mai sunt şi bolnav; de 6 ani mă zbat în acest cerc, de 6 ani nu
mai am linişte pentru a mai scrie şi altceva decât articole politice. Nu am
deloc timp liber, trag la jug ca un asin. Această viaţă de zilier de care mă
tângui, mă face inapt pentru orice sforţare a voinţei. Atât am câştigat din
aceasta că am pierdut toată elasticitatea spirituală de 6 ani de când m-am
reîntors în România, am trecut din decepţie în decepţie, şi mă simt foarte
epuizat şi foarte bătrân. Simt că nu mai am putere şi aş avea nevoie de un timp
lung ca să-mi revin. Dar ca şi ultimul muncitor de fabrică, nu am speranţa unei
astfel de odihne. Sunt distrus, nu mă mai recunosc[7]”.
În finalul biografiei, Cristea aminteşte delicat
de perioada de apus a vieţii poetului: umilinţa contemporanilor, boala,
sanatoriul şi moartea.
De la începutul celei de-a doua părţi a tezei,
Cristea în capitolul Opera face o
mărturisire: De activitatea literară a lui Eminescu, în totalitatea ei, nu s-a
ocupat nimeni până acum. Publicul român a luat la cunoştinţă de opera sa doar
prin intermediul celor 8 ediţii. Chiar şi criticii s-au ocupat numai de operele
cuprinse în aceste ediţii[8].
În cadrul acestui capitol, Elie Cristea surprinde
toate aspectele operei poetice eminesciene, chiar dacă la vremea aceea erau
cunoscute doar 96 de poezii, se opreşte apoi asupra prozei literare, a
dramaturgiei şi a operei ştiinţifice reprezentate de traduceri şi un proiectat
dicţionar sanscrit, chiar şi o gramatică a limbii sanscrite. Poezia ocupă locul
principal în cercetarea teologului ardelean. Se ocupă de înrâurirea filosofiei
germane asupra operei, istoria scrierilor, de limba literară, stilistica şi
versificaţia poeziei, ocupându-se în special de poezia patriotică, populară şi
erotică ori genul literar al satirei.
Cunoştiinţele filosofice dobândite la Viena şi Berlin şi-au pus
amprenta în opera eminesciană, atât în poezie, cât şi în proză scocotită de
specialişti, ,,filosofică”. Temele preferate în poezie sunt soarta omului,
destinul acestuia, soarta Universului, probleme de metafizică. În poetică se
regăsesc idei din Platon, Kant, Schopenhauer şi Budha precum şi conflictul
dintre cultura orientală şi occidentală. Pesimismul lui Eminescu este
rezultatul mai multor cauze, nota Elie Cristea, starea psihologică, boala,
societatea, lipsa mijloacelor materiale şi educaţia primită, în primul rând
concepţia schopenhauriană despre lume şi viaţă. După Schopenhauer, lumea, răul
cel mai mare devine sub pana eminesciană ,,amărăciune” (Împărat şi proletar), ,,lumea suferinţelor şi durerilor” (Rugăciunea unui dac). Mai tulburător
este aşa-zisul pesimism al lui Schopenhauer, profesat de poet teoretic în forme
zgomotoase, dar mai ales când e tânăr şi plin de entuziasm naţional,
detractorii poetului au denunţat ca o primejdie pentru această viziune neagră.
Speriat de egoismul indivizilor şi de lipsa lor de scrupule, Schopenhauer
ocolea baricadele şi construia cu un sarcasm un sistem platonician, admiţând nu
numai ideile eterne de speţe, dar şi caracterul individual metafizic, care se
revela în lumea fenomenală palingenetic. Existenţa omului fiind voinţa oarbă de
a trăi, producătoare de durere, totul era de a atenua prin abstagerea de la
luptă, anahoretism, somn şi contemplarea ideilor eterne[9].
Criticul George Călinescu identifică ,,filosofia” lui Eminescu cu un comentariu
pe marginea filosofiei lui Schopenhauer, miezul gândirii eminesciene stă în
primatul naturii şi al corelatului ei uman, instinctual[10].
Şcoala la care s-a format Eminescu a fost poezia
populară. Aceasta exprimă ceea ce simte, şi atunci când simte este întotdeauna
simplă, sinceră, naturală şi plină de învăţăminte. Ca exemplu al poeziei
populare, Cristea dă câteva versuri din poezia Revedere: ,,Codrule, codruţule,/ Ce mai faci, drăguţule?/ Că de
când nu ne-am văzut,/ Multă vreme a trecut,/ Şi de când ne-am depărtat/ Multă
vreme am umblat!/.../”.
Este scoasă în relief poezia patriotică, Cristea
vorbeşte de ,,naţionalismul” poetului. Autorul tezei reţine câteva poezii în
ilustrarea acestei laturi a universului poetic: La mormântul lui Aron Pumnul, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
exprimarea dorului după plaiurile natale: Din
străinătate, La Bucovina. La definitivarea tezei de doctorat, Elie Cristea, doctorand într-o
Universitate maghiară nu putea dezvolta latura naţională, chiar dacă în
paginile lucrării sale aminteşte şi poeziile patriotice. Într-un adaos la teză
scrie următoarele: În adâncimea inimei românului le-a descoperit Eminescu, de
acolo le-a scos; şi – dându-le veşmintele vorbirii, dulci ca un fagure de miere
– le-a îmbrăcat în cel mai românesc şi naţional port[11].
Un gen literar promovat de Eminescu este satira,
lucru scos în privelişte de teologul sibian. Ca exemplu, Elie Cristea dă poezia
Junii corupţi în care critică pe
tinerii care refuză să lupte pentru prosperitatea ţării. Eminescu trece de la
satira individuală la cea populară, a întregii omeniri. Aşa de pildă, în Srisoarea I, mulţimea popoarelor în
comparaţie cu Universul, nu e nimic altceva decât nişte muşuroaie. Folosind
metoda lui Goethe, cea a comparaţiei, Eminescu face comparaţie între trecutul
eroic reprezentat de voievozii români cu tinerii de astăzi... corupţi lipsiţi
de vreun crez personal. Opoziţia prezent-trecut devine, de altfel, pârghia
ideologică a marilor antiteze romantice din poemele Epigonii, Scrisoarea III sau Scrisoarea
IV, marcând, prin prisma acestei perspective duale, nu atât exaltarea
idilică a trecutului, cât, mai ales, vestejirea prezentului nedemn de acel
trecut, corupt şi calp, fără perspectivă[12].
Un lucru interesant descoperit de Elie Cristea
este paralelismul, plecarea lui Călin aminteşte de cavalerii regelui Arthur,
care pentru a nu pierde tonusul războinic, cutreieră lumea şi se întorc cu
tolba plină de aventuri[13].
În cazul aceluiaşi poem, Călin, file din
poveste, îl identificăm pe Elie Cristea cu un profesor care îşi dezvoltă
comentariul la această poezie în faţa elevilor săi. Sub forma unei poveşti se
prezintă o întâmplare neobişnuită, iubirea şi apoi nunta lui Călin cu fata din
castel. Acţiunea poemului e gradată: monologurile, reflexiunile şi descrierile
sunt puţin cam lungi, dar frumuseţea versurilor compensează lungimea. Tot
acestui gen îi aparţine şi Luceafărul,
perla literaturii române[14].
Un capitol important îl alocă Elie Cristea limbii
poeziilor lui Eminescu, acest lucru îl face prin simpla constatare în cazul
primelor poezii unde autorul observă că legile versificării şi limba sunt
greoaie[15].
Limba lui Eminescu nu este una exclusiv populară, ci inspirată şi din cuvintele
bătrâne. Totuşi izvorul lui cel autentic a fost vorbirea poporului. Lingviştii
români de mai târziu acceptă teza lui Cristea, în viziunea celor din urmă,
Eminescu este creatorul unui alt limbaj poetic, mult superior celui folosit de
predecesorii săi. Materialul lingvistic care i-a stat la dispoziţie a fost
identic cu al acestora: limba lui maternă. Eminescu a dovedit un curaj
extraordinar, în sensul că a făcut apel, fără nicio rezervă, la limba veche, la
graiurile regionale, la aspectul cult, bogat în neologisme, al limbii din
vremea lui, la vorbirea familiară şi la cea populară. Pe toate le cunoştea aş
zice ştiinţific, adică temeinic, aproape ca un specialist. Pentru el, limba
românească alcătuia o unitate desăvărşită, un instrument unic de lucru, ale
cărui părţi componente (variantele amintite mai sus) sunt deopotrivă de
îndreptăţite a fi utilizate când nevoia vorbitorului cere, indiferent dacă
unele aparţin trecutului, altele unei singure regiuni sau unui grup social[16].
Niciun poet n-a folosit atâtea regionalisme ca
Eminescu, începând cu expresii moldoveneşti până la cele bănăţene: eu mi-s, noi
ni-s. Ca exemplificare, Elie Cristea dă o listă: ariniş, păienjeniş, zimţ,
rugă, pală, bănat, rarişte, numa, bălaie, ivăr, licăr, câlţi, iezetură, laiţă,
cârd, tăpşan, prăvalnic, huceag, alinta, gâd, cordea, greş, prisacă, hâtru,
afânat, molcom, hăţaş, ţarină, merinde, păs, deri[17].
Predomină, cu mult, regionalismele moldoveneşti, lucru iarăşi cunoscut, şi după
mine, firesc, nu în primul rând pentru că autorul Luceafărului era moldovean, ci ca urmare logică a concepţiei lui
lingvistice, la care se adaugă rezonanţa mai ,,poetică” (simţită de numeroşi
cititori din toate regiunile ţării) a formelor (sau a celor mai multe forme)
moldoveneşti[18].
Asupra cărţii s-au lansat câteva opinii critice,
prima este cea a Elenei Stan care vede în carte una din cele mai bune sinteze
critice apărute în Transilvania în acei ani, cel mai întins studiu monografic
din veacul al XIX-lea care cuprinde o biografie destul de amănunţită, pe baza
izvoarelor vremii, în continuare analiza celor mai importante trăsături ale
operei eminesciene, îmbinând părerile criticilor români cu observaţii
personale, un examen al limbii, stilului şi versificaţiei (ceea ce nu s-a făcut
până atunci în mod competent de către critica transilvăneană), pentru a încheia
prin câteva consideraţii asupra curentului eminescian[19].
Un alt glas critic constată că Elie Cristea dă dovadă de pasiune literară,
erudiţie de istoric al culturilor şi capacitate critică remarcabilă[20].
Cartea despre Eminescu a fost mai mult decât o teză de doctorat; a fost un act
de anticipaţie a exegezei ce urma să i se consacre în cultura românească, iar
pentru un transilvănean a fost un act patriotic[21].
* Fragment din studiul ,,Contribuția vlădicii Elie Miron Cristea la
dezvoltarea culturii românești” în
Preot dr. Valentin Bugariu, Istorie și
semn religios, Editura Sitech, Craiova ,
2014, p.147-167.
[1] Elie Cristea, Eminescu. Viaţa şi opera. Studiu asupra unor
creaţii mai noi din literatura română în vol. Gheorghe Şora, Iulian Puică, Doi ardeleni despre Mihai Eminescu: Vasile
Goldiş şi Elie Miron Cristea, Editura Viaţa arădeană, Arad, 1999, p. 84.
(Se va prescurta în continuare Eminescu...).
[6] Elie Cristea, Eminescu. Viaţa şi opera, în vol.
Antonie Plămădeală, Pagini dintr-o arhivă
inedită. Documente literare, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 257. (Se
va prescurta în continuare Pagini dintr-o
arhivă...).
[9] George Călinescu, Eminescu, în vol. Studii eminesciene. 75 de ani de la moartea poetului, Editura
pentru literatură, Bucureşti, 1965, p. 28. (Se va prescurta în continuare Studii eminesciene...).
[10] George Călinescu, Izvoarele filozofiei teoretice a lui Mihai
Eminescu, în ,,Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor”, V,
1956, nr. 3-4, p. 400.
[11] Elie Dinurseni, Naţionalismul lui Eminescu, în ,,Dreptatea”,
Timişoara, 1894, ,,Adaos beletristic al
ziarului...”, nr. 281, p. 15.
[13] Elena Stan, Poezia lui Eminescu în Transilvania, Editura
pentru Literatură, Bucureşti, 1969, p. 111. (Se va prescurta în continuare Poezia lui Eminescu...).
[16] Iorgu Iordan, Observaţii cu privire la limba poeziilor lui
Eminescu, în vol. Studii
eminesciene..., p. 521. (Se va prescurta în continuare Observaţii cu privire...); G. I. Tohăneanu, Expresia artistică eminesciană, Editura Facla, Timişoara, 1975, p.
36.
[20] Gheorghe Bulgăr, O carte uitată despre Eminescu, studiul
teologului Ilie Cristea din 1895 în ,,Telegraful român”, Sibiu, 1981, nr.
25-26, p. 4; Acelaşi, Pagini uitate
despre Eminescu, Editura Lucman, Bucureşti, 2004, p. 54-60.
